Reguli europene anticorupţie
Săptămîna trecută spuneam că şi continuarea monitorizării României în domeniul corupţiei, şi renunţarea la monitorizare sînt opţiuni proaste. Dacă se renunţă, alianţa sinistră între tinerii capitalismului de stat (Olteanu) şi bătrînii socialismului de cumetrie (Văcăroiu) se va putea lăuda că a supravieţuit cu succes şi integrării europene. Dacă monitorizarea se prelungeşte, Comisia Europeană continuă să acţioneze ca principal factor de moralitate pentru o societate românească ce nu-şi găseşte resurse interne pentru asta. Dar România rămîne într-o postură jenantă în interiorul UE. Dacă mi s-ar întoarce mîna la spate şi mi s-ar da trei minute să aleg, aş opta evident pentru continuarea monitorizării. Ziceam, tot săptămîna trecută, că un bulgar deştept mi-a oferit o soluţie alternativă. Bulgarul deştept este Ruslan Stefanov. În ultimul număr al revistei Europeâs World, el publică un articol numit "Time to update the EUâs anti-corruption tactics". Sfătuieşte Bruxelles-ul să accepte că monitorizarea de la caz la caz nu e foarte eficientă şi că ar trebui înlocuită cu un set de standarde de bune practici paneuropene. Cu alte cuvinte, Comisia Europeană ar trebui să propună nişte standarde minimale de bune practici şi anticorupţie pentru toate statele din UE. Două sînt argumentele principale: piaţa comună are nevoie de practici naţionale similare sau unitare, iar acuzele de standarde duble pentru ţările nou intrate ar fi evitate. Mărturisesc că atunci cînd am citit articolul, prima reacţie a fost să pufnesc: uite-l şi pe ăsta, vrea să dea anticorupţie la toată UE ca să rezolve problema României şi a Bulgariei. Apoi, cu cît m-am gîndit mai mult, cu atît îmi place mai mult ideea. E atît de simplă în teorie şi atît de complicată în practică, încît, specific UE, ar putea fi ori respinsă total, ori îmbrăţişată cu entuziasm (aşa e UE: un organism sfîşiat între proceduri şi idealism). UE nu şi-a propus niciodată la începuturile sale să se lupte cu corupţia internă a statelor membre, altele erau priorităţile atunci. Italia a fondat Uniunea şi a beneficiat de pe urma sa cîteva zeci de ani fără ca Bruxelles-ul să încerce să se lupte cu corupţia italiană, în afara ariei stricte a fondurilor europene cheltuite în Italia. Practic, nu există acquis comunitar pe anticorupţie. Există doar cîteva directive şi reguli care previn conflictele de interese pentru funcţionarii de la Bruxelles. În acest context, UE a început extinderea spre Est, acolo unde corupţia nu era generalizată ca în Italia, ci sistemică. Diferenţa între Italia şi România este că ei au instituţii care se luptă cu corupţia, chiar dacă mai şi pierd, pe cînd noi am creat în ultimii ani astfel de instituţii şi deja le faultăm. Deci nici măcar nu încercăm serios. Cînd a început negocierile cu Estul, UE avea de ales în mod tradiţional, între a considera că nu o priveşte cît de coruptă este o ţară sau de a încerca să rezolve această problemă. S-a luat decizia de a acţiona de la caz la caz. Cehia, de pildă, a trecut uşor peste capitolul respectiv. România nu a trecut nici azi. Dat fiind că problema era mai gravă în România, negocierile s-au complicat permanent. Pe de o parte, a fost un proces de învăţare din partea Comisiei, de cealaltă parte a fost o exasperare. Pe măsură ce guvernele româneşti, mai ales Năstase, adoptau legi aparent mărinimoase, dar ambigue, şi erau consecvente în a nu le pune în aplicare, Comisia a trecut de la obiective generale la cereri foarte precise. Integrarea României nu s-a blocat însă în acest capitol. De fapt, ne-am integrat în ciuda problemelor cu corupţia. În aceste condiţii, domnul Stefanov vorbeşte despre duble standarde pentru România şi Bulgaria. În sine, sună prost: standardele duble nu au un renume bun. În practică, nu văd cum s-ar fi putut ajunge la altceva. Acţionînd de la caz la caz, Comisia a prescris medicamentele în funcţie de boală. Dacă pe X îl tratezi de gripă şi pe Y de holeră, evident că vei aplica standarde duble în medicamentaţie. Doar că situaţia părea normală înainte de aderare. Odată România şi Bulgaria intrate în UE, există o aşteptare privind terminarea medicamentaţiei. Ce propune Ruslan Stefanov este vaccinarea tuturor statelor membre şi nişte reguli comune de igienă. Principalul avantaj ar fi că ar face mai credibile prescripţiile UE în domeniu, atît pentru România şi Bulgaria, cît şi pentru ţările care vor fi incluse pe viitor. De cealaltă parte, statele mai vechi în UE nu ar trebui teoretic să aibă probleme cu îndeplinirea standardelor comune (deşi nu cred că Berlusconi va fi fan al acestei idei). Bineînţeles, odată ideea acceptată ca principiu, ar începe coşmarul negocierilor. Cum ar arăta asemenea standarde minimale? Nu le văd posibile în ce priveşte aranjamentele instituţionale. Modul cum sînt subordonaţi procurorii, de pildă, diferă de la ţară la ţară. Nu văd de ce s-ar ajunge la un mod unitar şi nici nu cred că ar fi bine să se întîmple asta. Necesitatea de a avea o DNA independentă în România vine din nevoia de a izola nişte procurori care anchetează cazurile dificile politic de colegii lor obedienţi din restul sistemului. Procurorii suedezi nu ar avea de ce să păţească acelaşi lucru. Însă se pot imagina standarde comune privind transparenţa, controlul averilor, incompatibilităţile. E o idee doar. Ar fi o soluţie pentru România de a ieşi din colţ cu fruntea sus: monitorizarea Comisiei ar putea să continue, dar nu ca soluţie disperată pentru România, ci în contextul unui cadru general aplicabil tuturor statelor membre. Evident, cei cu holeră vor fi în continuare trataţi ca atare.
