Politica în provincie
Tot mergînd prin diverse oraşe din provincie, ba chiar prin sate, am învăţat cum poţi intra în vorbă cu autorităţile locale, în aşa fel încît să fie prietenoase, dar şi să-ţi "livreze" toate informaţiile de care ai nevoie. Mecanismul e, în mare, următorul: suni la Consiliul local din satul sau tîrgul x, şi, cum e de presupus, îţi răspunde secretara. Secretarele de Primărie sînt, îndeobşte, persoanele cele mai în măsură să-ţi dea informaţiile potrivite: dacă le întrebi cu cine să vorbeşti ca să afli cutare lucru, ele îţi vor recomanda, de obicei, un viceprimar. Primarul însuşi, de cele mai multe ori, e o autoritate prea evidentă şi, ca atare, intangibilă, pentru a fi plictisită cu mici daraveli socialo-turistice. Pe cînd vicele, de multe ori mai tînăr decît primarul, poate şi mai prezentabil, este cu siguranţă şi mai disponibil pentru şuete fără miză electorală sau financiară. Conform schemei de mai sus, am vorbit cu destule secretare şi am cunoscut o serie de... "vici". În cazul municipiului Alexandria, de pildă, cel recomandat a fost viceprimarul Pană. Acesta a răspuns hotărît la telefon, m-a încurajat în privinţa vizitei în oraşul său, cu ocazia căreia s-a oferit să mă ajute, mi-a recomandat pînă şi hotelul în care să stau. Odată ajunsă la faţa locului, unde să mă duc întîi şi întîi? La vicele Pană. În biroul său, îl aflu impozant, elegant, vorbind la telefon. Mă pofteşte să stau jos, continuîndu-şi conversaţia, în timp ce-mi oferă cafeaua tipică de Primărie, mereu prea dulce. Plictisindu-mă prin birou, arunc priviri obosite în jur. Cînd, deodată, dulapul intră, brusc, în prim-plan: pe el tronează o poză a lui Vadim Tudor. Viceprimarul îşi termină conversaţia şi mă întreabă, senin: "Dvs. ştiţi de la ce partid sînt eu?". După care îşi ia, de pe acelaşi birou, ultimul număr din România Mare. Deşi nu mi-a dat interviu - "ştiţi, să nu se supere primarul..." - reprezentantul României Mari mi-a fost de mare ajutor, cu contacte şi informaţii locale. Mi s-a tot spus că, cel puţin în provincie, şi mai ales la ţară, nu contează partidul, ci omul. Mă abţin de la comentarii, am, probabil, prea multe prejudecăţi în această privinţă, şi-mi continui periplul politic. De astă dată chiar în mediul rural: într-una din comunele străbătute în căutare de migranţi şi ale lor familii, şi anume Răstoaca, ajung tot la un viceprimar, dl Ursu, cred că, de astă dată, PSD. Amabil, acesta ne opreşte (pe Ana Bleahu, ghidul meu sociologic în zonă, şi pe mine) să stăm de vorbă, prieteneşte, despre comună. La un moment dat, intră, ca o furtună, primarul însuşi, cred că tot PSD, care, cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, ne spune să nu mai înregistrăm nimic. De ce? Fiindcă acum vreo cîteva zile, nu ştiu cine din presa locală scrisese aiureli despre ei... Motivul real al izbucnirii se poate să fi fost şi o criză de autoritate, datorată faptului că l-am întrebat, întîi, pe vice... De altfel, şi primarul din Alexandria, Constantin Slăbescu, tot PSD, a fost uşor nemulţumit că nu l-am prevenit personal în legătură cu vizita mea... Există însă, şi cazuri evident fericite. Aşa s-a întîmplat în comuna Nenciuleşti, din Teleorman, în care primarul, Simion Manda, PSD, şi viceprimarul, Gheorghiţă Ivaşcu, PNL, păreau să fie în armonie. Deşi cel dintîi se integra, în ciuda aparentei corespondenţe a funcţiilor, în categoria generală a primarilor, de obicei, cumva mai mici, mai diminuaţi decît adjuncţii lor, iar cel de-al doilea era un exponent tipic al vicilor falnici, şi unul, şi celălalt au fost ospitalieri, deschişi, dornici să mă însoţească peste tot (lucru pe care l-au şi făcut, în mare parte). Finalul apoteotic a fost că ne-am pozat cu toţii în faţa Primăriei, proaspăt vopsite în roşu. Şi am rămas cu o imagine probabil distorsionată, dar idilică, asupra politicii de provincie.
