Personaje ajutătoare
Să călătoreşti poate fi, dintr-o anumită perspectivă, o dovadă de putere: nu degeaba lonely ranger-ul din western-uri şi romane de aventuri, sau, de ce nu, Făt-Frumos-ul din basmele clasice poate ajunge la adevăruri supreme sau la iubiri fundamentale numai prin voiaje mai mult sau mai puţin inţiatice. Nu pretind că excursiile mele prin ţară - alături de colega mea Stela Giurgeanu, cu ocazia unui reportaj sau a altuia - duc la deznodăminte atît de esenţiale pentru omenire; şi acestea îşi au însă, cu siguranţă, micul lor rol iniţiatic în ceea ce priveşte cunoaşterea unui univers lărgit, dincolo de limitele strîmte ale gesturilor repetitive de fiecare zi. În această ultimă călătorie în cîteva sate din Maramureş, mai lungă decît de obicei, am avut de-adevăratelea senzaţia de lonely ranger. Ştiu că, de obicei, eroii de acest fel sînt bărbaţi, dar cred că, tot hălăduind aşa, în rolul de observator, sexul nu mai are vreo relevanţă (mai ales că, din cîte îmi amintesc, mai sînt şi în basme anumite fete de împărat care se travestesc în prinţi, pentru a rezolva treburile regatului şi a închide gura lumii). Desigur, diferenţa dintre un reporter şi un erou este că, evident, cel dintîi rămîne, îndeobşte, la rangul, pasiv, de spectator, pe cînd cel de-al doilea - se ştie - nu se sfieşte să intervină şi să facă dreptate. Există, poate, şi un mod în care reporterul-observator influenţează soarta personajelor pe care le întîlneşte, dar este unul mult mai indirect: ascultîndu-le şi scriind despre ele. Din călătoria cu trenul am avut senzaţia că intru pe făgaşul basmului, pe drumul presărat cu personaje ajutătoare, dar şi cu specialişti în piedici. Pentru început, şeful de tren de la dus s-a dovedit un astfel de adjuvant: a fost primul responsabil normal de wagon-lit, capabil să respecte regulile fără să cadă în excesele obişnuite; nu a vorbit prea mult, dar nici nu s-a arătat ciufut; ba chiar, atunci cînd s-a făcut ora de sculare, ne-a bătut la uşă pînă s-a asigurat că am auzit, şi nu a plecat de pe culoar pînă cînd toţi călătorii nu au coborît în siguranţă, deşi era 4,30 dimineaţa. Următorul "ajutător" a fost şoferul de taxi, destul de bărbos şi de intelectual, care ne-a arătat luminile oraşului Baia Mare la ora 5 dimineaţa, făcînd şi pe ghidul amator, pe alocuri. Era calm şi avea umor, în ciuda orei nepotrivite, iar luminaţia de sărbători şi centrul istoric al municipiului erau chiar fascinante. Nici recepţionera de la Euro House, hotelul la care am poposit pentru cîteva ore în Baia Mare, nu a fost mai prejos: era numai zîmbet, dar fără falsitate. Ne-a adus, fără mofturi, două cafele, la 5 dimineaţa; cînd am întrebat-o cît costă, ne-a declarat deschis, într-o engleză simpatică: "Itâs on the house". Pînă aici toate prea bune şi prea frumoase, pentru a nu deveni monotone. Ca să nu compromitem basmul în cauză, e musai să apară şi personaje, dacă nu negative, măcar neajutătoare sau nefolositoare. Cu ocazia primului sat din Maramureş vizitat, căruia prefer să nu-i dau numele, limitîndu-mă să spun că este unul în care agroturismul e de-abia la început, am fost invitate la o masă festivă. Era una din mesele acelea care, în basme, ar fi fost organizate, probabil, de Împăratul Roşu sau Verde, mă rog, culoarea nu contează, pentru a-l zăpăci pe erou şi a-l abate de la scopul măreţ spre care se îndrepta; şi care, în realitate, îşi are rolul de a transmite culoarea locală şi spiritul zonei. Din nefericire, în cazul de faţă, spiritul respectiv s-a dovedit a fi unul al chefliilor fără măsură, fără nimic esenţial de spus, nici măcar despre cursurile de agroturism şi de specialişti în pensiuni pe care tocmai le absolviseră. Dar acest prim contact cu agroturismul maramureşean a fost strict sub imperiul horincii şi al puterilor ei amăgitoare. Scăpaţi de aburul nefast al primei mostre de spirit local, am purces mai departe, spre întîlniri mai semnificative.
