Pe cont propriu

Casa din Lahovary a devenit, cu timpul, teatrul unor evenimente neplăcute. Ca atare, ordinea afectivă şi controlată ce o stăpînise pînă atunci s-a transformat în dezordine haotică. Ce fusese plăcut şi pitoresc înainte a devenit apăsător şi - eufemistic spus - ineficient. Acum casa din Lahovary, după mulţi ani, a fost restaurată şi arată ca o locuinţă de lux, păstrînd cîteva accente afective. Eu nu mai locuiesc de mult acolo. Prima mea încercare de a mă muta pe cont propriu a fost la doamna Popescu, într-un demisol în zona Sf. Ştefan. Era o singură camera, cu un pat imens şi puţin loc pe lîngă. Totul se desfăşura vertical, pereţii doamnei Popescu devenind locul de memorie personală afectivă. Obiecte pînă atunci neînsemnate, căci se mişcau în cadrul lor firesc - precum fotografiile de familie, cîteva felicitări din colecţia din copilărie, vreo două cruci şi icoane şi cîţiva blănoşi - au căpătat, brusc, statutul de idoli personali cvasioficiali. La doamna Popescu am trăit o poveste de dragoste de studenţie, plus revoluţia şi primii fiori ai luptei politice postrevoluţionare: de acolo am plecat, atît cît am fost, în seara de 21 decembrie în Piaţa Universităţii; de acolo m-am dus şi mai departe, în următoarea Piaţă a Universităţii, în calitate de golan. Uşa WC-ului de pe culoarul doamnei Popescu a fost teatrul unui război pentru supremaţia partidelor politice de atunci: eu lipeam abţibilduri cu "Votaţi Ion Raţiu!", vecinul meu, fost elev la "Ştefan Gheorghiu", băiat de la ţară venit în Bucureşti să ajungă prim-secretar, ce asculta, din ordine de la facultate - zice-se - în fiecare seară Europa liberă în timp ce bea din vinul-producţie proprie (aşa am auzit eu, prin perete, ce s-a întîmplat la Timişoara) - le dezlipea. S-a terminat, brusc, şi cu madame Popescu: am găsit o casă mai mare, de astă dată o garsonieră dublă. De fapt, trecuse vîrsta la care nu conta nimic, decît trăirea intensă. Acum venise cea a aşezării pe cont propriu. Casa din Armenească, cea despre care vorbeam, nu era nouă: locuise în ea o doamnă pe care o cunoscusem cînd fusesem mică, care plecase în străinătate şi murise acolo. Lucrurile ei rămăseseră în mare măsură acolo: era o mobilă veche nepreţioasă, dar trainică, de clasă mijlocie din altă epocă. N-am schimbat prea multe acolo, se potriviseră toate ca un dar divin, căci oricum nu prea aveam multe piese de mobilier personale. Casa din Armenească, deşi eram intruşi, ne-a tolerat. Am dus acolo o existenţă de rutină, în viaţa mea de proaspăt căsătorită, cam ca cea pe care Beigbedder ar defini-o ca perioada anilor 2 şi 3 dintr-o relaţie împreună. Viaţa de familie a intrat pe un făgaş pe care mulţi l-ar numi normal, adică cel care include, pe lîngă relaţia de cuplu, şi socializare şi - să-i zicem - pragmatizare. Cea dintîi presupunea, evident, contactele cu alţii, nicidecum prea strălucite (poate în lumina ceva mai mizantropă de acum), ci pur şi simplu fireşti; cel de-al doilea mai ciudat termen se referea la apariţia primelor semne ale bunăstării şi adaptării la lupta pentru existenţă, care, în perioada doamnei Popescu, nu prea contase: atunci statutul de studenţi ne permitea să mîncăm din sufertaşele de la bunica mea sau din cartofii fierţi rătăciţi prin cămară. Acum, statutul de om al muncii (eram proaspăt angajaţi) implica şi un mai mare grad de responsabilitate: trebuia să cîştigăm mai mult şi să ne permitem, în afară de mersul zilnic la film şi hamburgerul din oraş, şi o maşină de spălat, un televizor, un aspirator... Mai ales că tocmai atunci aceste prime semne ale consumului de masă îşi făcuseră simţită apariţia pe piaţa românească pînă atunci virgină. Pe atunci, singurele atracţii consumiste ale mele erau magazinele de noapte, de la care visam să am destui bani să-mi cumpăr produse frumos şi colorat ambalate.