Partea plină
Povestea cu posibilele percepţii ale paharului pe jumătate umplut este arhicunoscută. În cazul municipiului Feteşti, despre a cărui viaţă culturală în stagnare am scris deja, tendinţa mea a fost să văd doar jumătatea goală. O interpretare mult prea unilaterală, care cere, obligatoriu, şi o altă perspectivă: cea a jumătăţii pline. Sînt, în Feteşti, şi lucruri care se mişcă. În general nu datorită unei fabuloase organizări instituţionale, ci iniţiativelor unor oameni dornici să facă ceva. Dana Schnel, preşedinte al Asociaţiei "Trebuie" Feteşti pentru persoane cu dizabilităţi, este o astfel de persoană. De cîte ori mă reîntîlnesc cu ea, în postura de gazdă neoficială a oraşului, apreciez deopotrivă luciditatea în ceea ce priveşte actuala stare de lucruri şi atitudinea combativă, în ciuda acesteia. "Combativă" nu în sensul cel mai la îndemînă, asociat cu agresivitatea: dimpotrivă, doamna Schnel dovedeşte un calm aproape de neînţeles în anumite situaţii. Dar tocmai cu felul aşezat de a pune problemele, amestecat cu doza necesară de umor, ai şanse de a duce lucrurile înainte, atît în mentalitate, cît şi în fapt într-un oraş precum Feteşti. Aşa a reuşit ea să-i facă pe locuitorii oraşului să-i accepte pe copiii şi adulţii cu dizabilităţi, să realizeze că şi aceştia au nevoie de un sediu, de şcoală şi, mai nou, de o locuinţă protejată. Faptul că într-un oraş din care majoritatea tinerilor cu studii superioare pleacă şi în care cei care rămîn tind să fie sufocaţi de apăsarea "locului în care nu se întîmplă nimic" oamenii cu dizabilităţi pot fi luaţi în considerare de opinia publică şi de autorităţile locale contează. Mai ales că, aşa cum ne povesteşte doamna Schnel, la începuturile asociaţiei, nici măcar părinţii acestora nu vroiau să admită că au copii cu probleme. Dacă asociaţia "Trebuie" ajută la modelarea mentalului colectiv pe linia toleranţei, Muzeul local îşi asumă cultivarea altor valori: cea mai la îndemînă e memoria, dar, dincolo de aceasta, pur şi simplu ideea de identitate. Dacă, aşa cum spune Petronela Dragomir, muzeograf, oamenii din oraş chiar se înghesuie să aducă obiecte vechi şi documente de acasă care să demonstreze că şi Feteştiul are o istorie, e ceva. Printre acestea se numără: "Hrisovul de atestare documentară, din 1428, din vremea lui Radu de la Afumaţi; vase din situri arheologice, din secolele II-IV înainte de Hristos; stele funerare, amfore, vase Dridu, recondiţionate la Slobozia; blesteme - la înstrăinarea unei moşii; fotografia lui Anghel Saligny şi altele de la inaugurarea podului, unde a fost şi regele Carol I; depoul CFR - fotografie din 1933; certificate, diplome, cărţi de muncă, dări de seamă din epoca modernă; eroii - oameni care au luptat în cele două războaie mondiale; fotografia domnului Popescu care a fost într-un lagăr de prizonieri; Parcul trandafirilor - care nu mai există; certificate de botez, de naştere - cel mai vechi din 1914; buletine de moarte; carnete de elevi din perioada sovietică; fotografii din perioada lui George Mitu - cel mai logeviv primar (vreo 30 de ani), pînă în 1937; vîrtelniţe, roţi, furci; camera ţărănească: opincile din piele de porc, lada de zestre, plosca, rogojina". Această listă destul de haotică reprezintă istoria Feteştiului, în momentele ei esenţiale: un oraş înflorit, pînă la urmă, în jurul unor poduri şi a unui depou de cale ferată. Nu asta e ceea ce contează, ci faptul că depozitul muzeului e plin, pentru că locuitorii dornici să...existe aduc, mereu, tot soiul de obiecte. Iar copiii de şcoală, împreună cu bunicii, vin să-l vadă, în mod obişnuit, mai ales că intrarea nu costă nimic. Bunicii se uită prin poze şi-şi recunosc prietenii de altădată. Şi le explică despre aceştia, şi despre mica istorie cotidiană, nepoţilor. Oraşul reuşeşte, astfel, măcar prin toleranţă şi memorie, să-şi contureze un început de identitate posibilă.
