O propunere enervantă în PE

S-a tot spus înaintea acestor alegeri europene că stînga politică va fi întărită de criză. Era oarecum logic: capitalismul trebuie pedepsit pentru această criză, piaţa şi-a arătat faţa sa hidoasă, oamenii vor suferi şi se vor întoarce către aripa protectoare a statului " ştiţi poezia. Nu a fost deloc aşa, grupul popular din Parlamentul European îşi păstrează de departe prima poziţie, în timp ce grupul socialist pierde semnificativ. La ora cînd scriu acest articol, socialiştii par a ajunge undeva în jurul a 160 de europarlamentari, de la 215, cît aveau pînă acum. În cîteva cazuri, electoratul a fost necruţător cu centru-stînga, care a pierdut teren în acelaşi timp în cele cinci state mari " Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Spania. Spre deosebire de România, unde coaliţia populari-socialişti regăseşte egalitatea de la alegerile interne, în Germania, partidul de dreapta al dnei Merkel s-a distanţat cu zece procente în faţa socialiştilor, alături de care guvernează. Socialiştii din Franţa au obţinut doar 16%, la egalitate cu ecologiştii. Berlusconi îşi menţine dominaţia în Italia, în ciuda tuturor scandalurilor, iar în Spania socialiştii aflaţi la putere au obţinut 38%, un scor onorabil în comparaţie cu alte ţări, dar cu patru procente în urma popularilor. În Marea Britanie, Partidul Laburist a luat doar 16%. În Estul Europei, scăderea stîngii este chiar mai pronunţată. Socialiştii bulgari au luat doar 18%, pe cînd cele două partide de opoziţie afiliate popularilor europeni au însumat 33%. Ungaria a înregistrat un şocant 57% pentru centru-dreapta din FIDESZ, cu socialiştii aflaţi încă la guvernare avînd doar 18%. Doar în Grecia se poate spune că stînga a cîştigat alegerile europene, cu socialiştii din PASOK avînd 36%, cu trei procente peste partidul de centru-dreapta care guvernează. În acest context, scorul obţinut de PSD în România este unul bun şi ar trebui să întărească poziţia partidului din România în grupul socialist european, dacă echipa Geoană-Severin va şti să fructifice prilejul. Care este deci explicaţia? De ce a pierdut stînga în Europa? Nu cred că există o explicaţie globală. Întrucît dezbaterile au fost diferite în fiecare ţară, şi explicaţiile depind de la un stat la altul. Bineînţeles, dacă stînga ar fi cîştigat, s-ar fi vorbit lejer despre o palmă transcontinentală dată capitalismului. Cum nu este cazul, stăm cu picioarele pe pămînt şi observăm fie pedepsirea guvernelor naţionale de stînga (Ungaria, Marea Britanie), fie reconfirmarea unor guverne de dreapta (Polonia, Italia). Adică nimic deosebit, semn că această criză economică nu schimbă totuşi mare lucru în comportamentul electoratului. Chiar şi recrudescenţa extremismului, despre care se vorbeşte, este mai degrabă o sperietoare fără substanţă. Extremismul de stînga rămîne minuscul pe plan electoral, iar capitalismul atît de compromis scapă cu bine. Cît despre extremismul de dreapta, pericolul este profund exagerat în comentariile din presă. În primul rînd, vorbim de partide foarte diferite. Sînt greu de găsit elemente comune între grupul Libertas (tentativa eşuată de a crea un partid pan-european anti-UE), Partidul Libertăţii din Olanda şi PRM sau Frontul lui Le Pen din Franţa. Presa europeană le aplică tuturor eticheta simplistă de extremişti, forţînd realitatea: a fi eurosceptic sau a dori politici de control al emigraţiei nu te face automat fascist. Chiar şi considerînd toate aceste grupuleţe ca omogene, marea "recrudescenţă" a extremiştilor de dreapta înseamnă undeva în jur de 20 de locuri din cele 736. Cu greu se poate spune că stafia fascismului bîntuie Europa. Asta nu ne împiedică însă să ne isterizăm de fiecare dată faţă de pericolul fascist, mai ales cînd ne oferă pretexte facile pentru a face ceea ce aveam oricum de gînd să facem. Şi aici ajung la propunerea enervantă din titlu. Nici nu fuseseră comunicate rezultatele oficiale ale alegerilor europene, că preşedintele Partidului Popular European, Wilfried Martens, a propus socialiştilor şi liberalilor realizarea unei mari coaliţii în PE, pentru a bloca ascensiunea "populiştilor şi a euroscepticilor". Mie mi se pare o propunere indecentă. Este indecent să le ceri alegătorilor din Europa să vină la vot şi apoi tu să propui o mare alianţă, încă înainte de a se stabili ce anume ar trebui concret votat. Adică facem alegeri pentru PE, dar indiferent de ce iese, popularii şi socialiştii vor face "marele tîrg", ca de obicei. Parlamentul European şi-a făcut un obicei din a funcţiona prin această mare coaliţie. Textele de legi sînt negociate şi răs-negociate, şi în 70% din voturi cele două partide mari cad la pace. Este unul dintre motivele pentru care Parlamentul European este o instituţie plicticoasă. În ultimele trei legislaturi, cel puţin, marea coaliţie a împărţit totul frăţeşte, indiferent de ponderea de voturi. Scaunul de preşedinte al PE este împărţit jumi-juma, doi ani şi jumătate socialiştii, doi ani şi jumătate popularii. Distribuţia şefiilor de comisii se face printr-o grilă proporţională care anulează deliberat diferenţa între primele două partide, fiecare ia cam acelaşi număr de scaune importante. Atunci, pentru ce se mai fac alegeri pentru Parlamentul European, din moment ce orice ar ieşi de acolo, popularii şi socialiştii se aliază mereu între ei? Scăderea de acum a grupului socialist ar fi lăsat loc unei schimbări masive de logică politică. PPE ar fi putut face o alianţă cu liberalii şi cu diverse grupuri de la dreapta lui. Creşterea ponderii partidelor neafiliate după aceste alegeri (de la "piraţii" suedezi la partidele rusofone din ţările baltice) ar fi lăsat PPE spaţiu de manevră, pentru a negocia punctual fiecare vot. Astfel, ştiam că s-a ales ceva din votul nostru, înţelegeam mai limpede miza şi taberele politice de acolo. Şi aş fi spus asta şi dacă stînga ar fi cîştigat: PE are nevoie de mai multă politică partizană. În mare parte, marea coaliţie permanentă din PE se explică prin lupta de gherilă în care Parlamentul este angajat cu Consiliul UE. Prezumţia este că, dacă Parlamentul este unit, poate cîştiga mai multă putere (aşa s-a cîştigat dreptul de a respinge nominalizarea preşedintelui Comisiei, făcută de Consiliu " am descris această luptă de gherilă dusă de Parlament într-un articol din ultimul număr al Foreign Policy România). Deci, în această optică, Parlamentul European trebuie să fie unit spre a putea (de pildă) rezista presiunilor dinspre Consiliu pentru acceptarea nominalizărilor pentru Comisie. Sau pentru a forţa alegerea procedurii de reglementare favorabilă Parlamentului. Marea coaliţie face deci Parlamentul mai puternic. Dar cu ce cost? Devenind mai puternic între instituţiile UE, Parlamentul riscă să uite de alegători. Pentru ce mai votăm, dacă, indiferent cine iese, aceeaşi coaliţie se face acolo? Este ca şi cum, indiferent cine ar ieşi la alegerile naţionale, PSD şi PD-L ar guverna în mod sigur următorii douăzeci de ani. Cum spuneam, un tîrg enervant.