O lecţie de la praşilă cu garanţii europene

Cînd eram mic am asistat la o lecţie de economic aplicată care m-a marcat. Vecina Lina bătea record după record la praşila de porumb, era mult în faţa bunicii. Oarecum enervată, bunica o ia la rost: "Făi, Lino, ce te duci aşa pe rînd?". La care Lina zice: "M-a învăţat Marin Gîlică, nu mai dau la rădăcină, trag pămîntu’ peste bureană". La care bunica se indignează, zice că în două zile creşte la loc, iar Lina îi replică: "Da’ cine vede?! Hai că merge şi-aşa". După cum v-aţi dat seama, Lina, bunica şi eu, mai mult ca suport tehnic, prestam muncă la colectivă. Adevărul este că Lina se adaptase doar la situaţie, altfel fiind un om foarte muncitor, şi azi, la 80 de ani, tot nu stă locului. Dar asta mă gîndesc acum, atunci mi se părea o minune că poţi să dai la sapă mai repede, faci mai multe rînduri, eşti plătit mai bine şi mă miram cum de nu se descoperise metoda mai repede. Apoi ni s-a întîmplat revoluţia. Am primit pămîntu’. Să vedeţi comedie! Pe pămîntul ei, Lina tăia buruienile din pămînt, ba chiar făcea exces de zel " pe alea rele, cu rădăcini adînci, le trăgea afară cu mîna şi le întorcea, să se usuce la soare. Iar eu uram pămîntul, pentru că nu mă încălzea cu nimic. Mă rog, mi-a mai trecut după ce am cules fasole plantată prin porumb şi am vîndut-o pe o pereche de adidaşi turceşti, dar am rămas totuşi cu ideea că munca manuală nu e de mine şi că poveştile despre mîncarea produsă ecologic, fără tehnologie, sînt fiţe de oameni care nu au trecut în viaţa lor cu sapa printr-un rînd de porumb, la 35 de grade. Dar să mă întorc la lecţia de economie învăţată la sapă. Mai tîrziu am aflat că are felurite denumiri academice pompoase, dar în esenţă zice că atunci cînd investiţia e comună şi beneficiile " individuale, oamenii cam trag chiulul şi cei leneşi cîştigă de pe urma celor harnici, aşa că tendinţa e să devenim toţi mai leneşi. Cum statele sînt organizaţii umane, cam aşa se întîmplă şi între ele. Acum cîteva luni, Daniel Gros, un cercetător de la un think-tank european prestigios, a propus ca Uniunea Europeană să emită nişte obligaţiuni proprii. Ideea generală este că statele din UE au nevoie de bani ca să-şi ajute economiile aflate în criză. Propunerea lui se referă la ţările care au adoptat moneda euro. Principiul este că, deşi au monedă comună, aceste ţări se împrumută la dobînzi diferite, îşi ajută băncile cu metode diferite şi la preţuri diferite. Băncile europene lucrează tot mai mult transfrontalier, cu filiale pe întreg continentul, iar diferenţele cresc şi mai mult stresul de criză. În plus, ţările cu euro concurează între ele pentru nişte bani, o situaţia paradoxală de concurenţă în interiorul unui bloc economic. Evident, într-o perioadă dominată de frică, investitorii îşi vor plasa banii în ţările mai sigure, iar cele mai labile vor împrumuta la dobînzi şi mai mari. Pare logic atunci: dacă tot avem UE, să o lăsăm pe ea să creeze nişte bonduri continentale, bune să atragă bani în toate ţările din zona euro la costuri egale. Numai că aici intervine lecţia de economie pe care am învăţat-o la CAP: unii au fost mai leneşi, au cheltuit mai iresponsabil, alţii au ţinut cu dinţii de bani, de prestigiu şi de rating-ul lor de ţară. Nemţii şi olandezii nu prea vor să-şi pună la comun credibilitatea cu grecii şi italienii, de pildă. Italia a devenit între timp cea mai mare susţinătoare a ideii: nu e puţin lucru ca tu să cheltui iresponsabil la Roma, dar să garanteze pentru tine Guvernul de la Berlin. Povestea este foarte complicată în detaliile ei financiare, dar în esenţă se reduce tot la punerea în comun a investiţiilor pentru beneficii individuale. Evident, se poate argumenta rezonabil că, de fapt, toţi cîştigă din stabilitate la nivel continental, că dacă tot ne-am urcat în barca asta numită UE, dacă se scufundă, unii vom lua cu toţii apă la bord. E un argument solid, dar cum perspectiva scufundării e profund exagerată, deocamdată rămîne un fapt " că pe termen scurt unii pun în coşul comun mai mult decît alţii. Comisarul pentru Politici Economice şi Monetare a profitat de faptul că FMI a îndrăgit şi el ideea şi a făcut nişte declaraţii favorabile. Dar preşedintele Comisiei a ieşit public şi a spus că nici vorbă de aşa ceva, că nu e rostul Uniunii să emită obligaţiuni. Cu alte cuvinte, a aruncat pisica înapoi. Între timp, povestea se complicase pentru că săracii din afara zonei euro s-au ofensat. Polonia a căutat sprijin în România, Cehia, Ungaria şi ţările baltice pentru a bloca ideea. Formal, ţările din zona euro ar putea să ignore părerea celor care nu sînt încă acolo, dar aşa ceva nu se face şi nu e politicos. Iar în UE ceea ce nu este politicos este interzis. Dar ce au Polonia şi România cu bondurile UE? Aici, lecţia de economie se complică. Dacă ar fi şi ele în zona euro, atunci ar susţine fericite ideea. Ne-ar prinde bine să împrumutăm ieftin ca să acoperim găurile lăsate de Tăriceanu, pe munca doamnei Merkel. Dar cum nu sîntem acolo, atunci numai Grecia, Italia şi alte ţări din zona euro ar putea beneficia de schemă. Cum împrumutul ar deveni mai ieftin acolo, banii s-ar concentra la ei, cu rezultatul că săracii din Est care nu sînt sub umbrela euro ar trebui să împrumute şi mai scump (pe lîngă că populaţia lor pierde deja mai mult decît italienii şi grecii, prin devalorizarea monedelor naţionale). Ca să simplificăm, sînt două feluri de amărîţi care ar avea nevoie de umbrela unei garanţii UE la împrumuturi: amărîţii cu euro şi amărîţii fără euro. Dacă ideea s-ar aplica, ţările harnice ar garanta doar pentru amăriţii cu euro, dar amăriţii fără euro ar suferi şi mai mult. Ceea ce nu ar fi deloc politicos.