Noua ordine gastronomică
Nu se mai mănîncă, cu siguranţă, aşa cum se mînca în copilăria noastră, pe vremea lui Ceauşescu, sau înainte. S-au cam dus - am mai spus-o -, gospodinele măiestre în prăjituri de casă, dar şi cele dornice să-şi dedice din bugetul lor de timp preţios acestei ocupaţii minuţioase şi cu succese trecătoare. Dar şi cele de tranziţie, în colanţi, care serveau Maximix şi Cola. Acum găseşti mai curînd prestatoare sau utilizatoare de servicii. Prestatoare sînt gospodinele calificate, angajate la fast-food-uri sau restaurante, ca bucătărese. Utilizatoare sînt şefele de familie, posesoare de copii sau, pur şi simplu, fete de firmă care vor o ieşire sau o aniversare "mai cu ştaif" (cuvînt - ştiu - ieşit din uz, şi înlocuit cu "fiţe"). Şi unele, şi altele îşi depun sau consumă produsul în instituţia plăcerilor gastronomice numită restaurant (sau bistro sau pub sau trattoria, taverna...). Acolo sînt observabile, din start, două principii: unul funcţional, al frugalului, abţinerii sau dietei mai mult sau mai puţin mascate; şi un altul - să-i zicem estetic - al amestecului apetisant cu tentă naturalo-exotică. De fapt, restaurantele des frecventate acum nu mai sînt cele neaoşe, în stilul "Nicoreşti"-ului de altădată (nu spun că nu au, şi acestea, publicul lor, vezi "Burebistele", cărora li s-a alăturat şi un "Decebal", lanţul "La mama" etc.). Nici chinezeştile care, şi ele, există, dar nu mai sînt atît de bine-văzute ca în anii '90, nici unul dintre ele nu şi-a căpătat o faimă destul de respectabilă. Ci mai curînd cele italieneşti, care au înflorit în diverse locuri din Bucureşti, cu o mîncare plăcută şi nu foarte complicată. Există însă cîteva feluri care nu sînt neapărat specifice unui tip de restaurant anume, ci apar ca leitmotive ale mîncatului sănătos şi estetic de pretutindeni: legumele la grătar, de pildă, pe care le poţi găsi şi la "City Grill" (un frate mai mic şi mai grijuliu al restaurantului "La mama") şi la "Unico Verro", restaurant italienesc, de pildă. Ele pot fi "aperitive" (cuvînt îndrăgit şi salvator în situaţiile anumitor diete) sau pur şi simplu garnituri, în locul aproape uitaţilor cartofi prăjiţi. "Uitaţi" nu în sensul că nu există în meniuri; sînt acolo, neclintiţi, dar nu mai sînt priviţi ca o plăcere gastronomică, ci ca ceva nociv pentru sănătate: am observat că nu dă bine, într-un grup mai de fiţe, să-ţi comanzi cartofi prăjiţi - înseamnă că nu eşti preocupat de siluetă, deci nu ai nici cine ştie ce aspiraţii... Un alt fel îndrăgit şi ultracomandat sînt ciupercile, tot la grătar, umplute cu propriile cozi (rafinament gastronomic) sau cu caşcaval. Mai departe pe linia îndrăzneţului şi a exoticului sînt garniturile, tot mai răspîndite, de tip broccoli sau varză de Bruxelles sau vinete, cu sau fără mozarella sau caşcaval. Mozarella e, de altfel, unul din felurile inofensive de brînză. Au pătruns deja, în forţă, altele mai puternice atît ca gust, cît şi ca aromă: sosul sau umplutura de gorgonzolla sînt sintagme obişnuite în meniurile care se respectă. În unele restaurante există brînză bleu, cu denumirea asta, sau cu cea mai curajoasă de "brînză murdară". În privinţa cărnurilor, cel puţin la restaurantele italieneşti, se poartă subţirimea şi cruditatea: celebrul, deja, prosciutto, servit cu melone, adică pepene, sau la fel de faimosul carpaccio sînt două exemple. Îndrăzneala visătorului poate merge mai departe, pe linia mediteraneană şi acvatică, şi anume spre mîndria oricărei liste: fructele de mare, creveţii, scoicile, calamarii sînt cîteva din vietăţile ce pot fi consumate în salate sau spaghete. Sau în multe alte feluri. În faţa lor, bătrîna friptură bine-făcută, cu doi mititei alături şi muntele de cartofi prăjiţi păleşte şi se apleacă, umilă, sub povara excesului de colesterol. Iar noi, pofticioşii de tranziţie, stăm pe margine şi aşteptăm să vedem ce mai urmează.
