Non-violenţa nu (te) prea ajută

Mă uit la Dalai Lama pe CNN cum aproape imploră guvernul chinez să discute cu el. Spune că e dispus să meargă la Beijing, că discută în orice condiţii, numai să se termine violenţele. Ameninţă chiar că va demisiona dacă manifestanţii sînt violenţi (poţi să demisionezi din funcţia de reîncarnare a lui Budha?). Uitîndu-mă la el mi-am adus aminte de un alt lider moderat şi ignorat: Ibrahim Rugova. S-a rugat ani de zile de Slobodan Miloşevici să negocieze cu el o autonomie a provinciei Kosovo. După ce Belgradul le-a abolit autonomia în 1989, albanezii au creat o administraţie neoficială, care cuprindea şcoli, aziluri, presă. Rugova a fost ales preşedinte în alegeri neoficiale şi a chemat la rezistenţă non-violentă. În cele din urmă, tinerii nemulţumiţi pentru că non-violenţa nu ducea nicăieri au pus mîna pe arme. Au fost ajutaţi de prostia guvernului sîrb, care a intrat cu tancurile acolo şi a trecut la epurare etnică. Rezultatul: liderul lupilor tineri şi violenţi e acum premierul şi întemeietorul de fapt al statului kosovar. Rugova a murit respectat şi atît. Două lecţii post-Kosovo. Dacă eşti un stat mic şi te afli pe un continent pacificat cum este Europa, abţine-te de la epurări etnice, altfel pierzi totul. A doua lecţie: non-violenţa nu a funcţionat, violenţa a declanşat evenimentele care au dus la independenţă. Mă uit tot pe CNN la un tip agitat care reprezintă congresul tinerilor tibetani. Spune că îl respectă pe Dalai Lama, dar ei sînt dispuşi să lupte pentru a cîştiga un Tibet independent. Cum China nu e Serbia şi NATO nu are ce-i face, vor fi masacraţi ei înşişi, vor oferi pretextul pentru un masacru general şi pentru ignorarea bătrînului care cere doar autonomie şi negocieri. Olimpiada va trece şi guvernul chinez va "rezolva" problema cum ştie mai bine. Tibetul va muri încet prin modernizare şi import de colonizatori aduşi de guvern. Ştiu că ne-am dori cu toţii ca non-violenţa să fie mai eficace decît violenţa. Ne impresionează documentarele despre Gandhi, Mandela, Luther King. Dar adevărul e că non-violenţa funcţionează doar în situaţii excepţionale. Cel mai trist este că violenţa e mai eficace chiar şi în a atrage atenţia opiniei publice mondiale (dacă putem vorbi despre aşa ceva). Cel mai bun exemplu: comparaţi simpatia pentru tibetani cu cea pentru palestinieni. Tibetanii au avut un stat al lor, înapoiat şi izolat, invadat de China. Palestinienii nu au avut niciodată un stat şi l-ar fi putut avea de mai bine de 50 de ani, dacă nu se încăpăţînau să obţină totul. Ştiu că mulţi cititori vor spune că li s-a luat ţara de către evrei. Le amintesc doar că rezoluţia ONU din 1947 crea două state, cu Ierusalimul administrat de ONU. Evreii au acceptat planul, reprezentanţii arabi l-au respins. Tibetanii au fost mereu paşnici şi, drept urmare, lîncezesc undeva la coada listei de priorităţi a opiniei publice mondiale, în urma salvării urşilor polari. Palestinienii nu au practicat niciodată non-violenţa ca principiu, iar Yasser Arafat a obţinut Premiul Nobel pentru meritul de a fi încetat să mai pună bombe, fără să-şi fi regretat niciodată trecutul. Cu toate acestea, Liga studenţilor din universitatea mea se ceartă cu rectorul pentru că acesta refuză să instituie boicotarea academică a Israelului. Aceeaşi ligă care organizează regulat "săptămîni chineze" în campus. E la modă să te lupţi cu "nazismul evreu", aşa cum e la modă să speri că lumea va fi mai bună pentru că "imperiul american" va fi balansat de puterea Chinei. Dacă Dalai Lama ar fi renunţat acum la bombe, ar fi fost salutat ca erou mondial. Problema lui este că nu s-a apucat niciodată să pună respectivele bombe.