Mici trăiri vieneze
Am plecat, asemenea, se pare, multor români, la Viena în perioada Sărbătorilor de iarnă, mai exact, după Anul Nou. În prima zi, uşor ameţită, m-am trezit în centrul oraşului, condusă de cineva care ajunsese cu o zi mai devreme, deci se putea considera pseudoiniţiat. M-a dus pe nişte străzi mari, armonios împărţite, pline, dar, în acelaşi timp, calme, din care nu am înţeles mare lucru, decît poate esenţialul: că am intrat într-o lume în care lucrurile par să fie mai la locul lor, în care fiecare amănunt contează şi frumosul pare să fie ceva obişnuit, integrat în normalitate. Nici nu mai ştiu exact pe lîngă ce am trecut, în drumul meu spre Stephansdom, dar ştiu că mă uitam la clădiri şi nu mi se părea nici una urîtă sau lăsată acolo la voia întîmplării. Nu ştiu dacă tradiţia imperială e de vină sau un amestec, oarecum mai soft, de spirit aristocratic implicit şi neostentativ, amestecat cu unul sănătos şi mai terre-
