Mărunţi marginali citadini

Spiderman, pe care îl pomenisem şi în articolul trecut, vorbind despre oraş, scoate în evidenţă mai curînd partea întunecată, misterioasă a acestuia, care predispune la apariţia creaturilor supranaturale sau măcar marginale şi a conflictelor dintre ele. Există o latură înspăimîntătoare a spaţiului urban, alcătuită din străduţe, colţuri şi fundături învăluite în beznă, în care domnesc umbrele şi incertitudinile. Filmele care exploatează folclorul urban plasează tocmai în asemenea cotloane faptele cele mai îngrozitoare din desfăşurarea naraţiunii. Desigur, se pot face nenumărate speculaţii pe seama legăturii dintre spaimele noastre şi străzile înguste şi dosnice, mergîndu-se pînă la paralele între creaturile întîlnite acolo şi subconştientul nostru. Nu mă voi afunda în "zone interzise", deşi imaginile de genul acesta din filmele de consum încă mai au un efect terifiant asupra mea, oricît ar fi de răsuflate şi previzibile, şi am trăit senzaţii horror (din fericire, nu şi întîmplări) chiar pe viu, în propriul oraş, cînd mă întorceam seara singură acasă: în anumite zone, locuitorii lor păreau ameninţători, gata oricînd să-şi schimbe starea neutră cu una agresivă. Aceleaşi "pisici negre" devin însă, de cele mai multe ori, în lumina dimineţii, maidaneze obişnuite, strict tărcate: lumea ce, în lumina lunii, pare mai curînd interlopă, în cea a soarelui discret, matinal, capătă aura normalităţii, slujind la întărirea imaginii pozitive a oraşului. De pildă, cerşetorii. Cei pe care îi vedem dimineaţa, în locuri mai mult sau mai puţin familiare, nu au nimic de-a face cu homeless-ii la limita agresivităţii din filme. Pe lîngă McDonald’s-ul din Romană stă, în general, o doamnă blondă, în cărucior. Ea cerşeşte, dar într-un mod decent, fără texte sau sunete. Ne cunoaştem de prea mult timp ca să avem o relaţie strict financiară: după ce mi-a povestit, pentru un interviu mai vechi, viaţa ei, mă ţine la curent, din cînd în cînd, cu noutăţile sau posibilele schimbări: într-o zi mi-a recomandat restaurantul "Everest" (atunci abia se deschisese), altădată mi-a povestit cum i-au furat căruciorul, apoi cum o străină vrea să scrie o carte cu viaţa ei. De curînd mi-a zis că vrea să-şi ia o slujbă şi să se lase de meseria străzii. Deocamdată e tot acolo, în jurul ei mai foiesc şi alţi interlopi, şi se ţine la fel de demnă ca întotdeauna. Cînd trec pe lîngă ea, mă bucur ca de o prezenţă familiară, neschimbată de ani buni: cînd nu am bani sau am plase, simt nevoia să mă scuz şi să mormăi că o să-i dau altă dată. Ea dă din cap, în sensul că mă înţelege. După ce trece mai mult, prea mult de cînd nu i-am mai dat bani, îi ofer o sumă ceva mai mare, ca şi cum s-ar fi adunat la solda ei imaginară. Cealaltă cerşetoare "a mea", de la "Nik" (mă rog, acum "Rainbow") nu ştiu de ce, dar în ultimul timp, vine doar în week-end. Poate are o altă slujbă sau un alt loc în timpul săptămînii. E din cu totul altă categorie decît blonda de la McDonald’s: o bătrînă, subţire, cu basma, cu o figură oarecum profesionistă... Nu o dispreţuiesc nici pe ea, deşi dă dovadă de un prea mare exces de zel în felul în care înţelege să-şi facă "meseria": ţine uşa, la intrare şi la ieşire, mă întreabă de sănătatea sau realizările membrilor familiei; cînd vede că mă grăbesc sau că am multe plase, simte nevoia să-mi spună că viaţa-i grea, că am şi eu probleme... Ştie că îi dau banii abia la ieşire, e deja un ritual: şi pe ea o cunosc mult prea bine, mi-ar fi jenă să nu-i dau... Complimentele şi toată vorbăria sînt modul ei de a-şi practica job-ul, simte şi ea nevoia, probabil, să facă ceva pentru bani... Cerşetoarele sus-amintite sînt prezenţe constante, specifice imaginii oraşului meu: le apreciez pentru că sînt printre puţinele care îmi confirmă stabilitatea unor lucruri, bune sau proaste, şi posibilitatea unor repere fixe într-un peisaj mişcător.