Marcel, statura și femeile
Întîmplător, am nimerit din nou, după foarte mult timp, peste emisiunea Din dragoste. Pe vremuri, cînd show-ul în cauză era la începuturi, mă uitam şi trăgeam oarece concluzii: că dragostea, la români, e în strînsă legătură cu alcoolul şi abuzul fizic; că a te certa, în variantă populară, înseamnă a încasa palme şi bătăi; că a lua o pauză, în aceeaşi accepţie, se traduce în a pleca de acasă un timp şi a locui cu o altă femeie. Toate aceste observaţii, din păcate mult prea realiste, ca să nu spun naturaliste, mi-au diminuat mult din percepţiile romantic-idealiste asupra iubirii şi căsniciei. Uitîndu-mă iarăşi, cam acum o săptămînă, am avut o nouă revelaţie în ceea ce priveşte imaginarul colectiv erotic: pe ecran se lăfăia un domn vertically challenged, mai pe româneşte foarte mic de înălţime, pe care, dacă am reţinut corect, îl chema Marcel. Nu statura lui era problema: aceasta putea căpăta o semnificaţie doar în raport cu prestaţia personajului, care se desfăşura în felul următor: pus să-şi formuleze obişnuita pledoarie pentru a obţine dragostea pierdută a iubitei, numitul Marcel nu a ales o singură destinatară, ci... două. Una, să înţelegem, era nevasta, cealaltă... amanta. Mic la stat, dar mare la inimă, eroul nostru a avut curajul să întreprindă, pe faţă şi înaintea unei naţiuni întregi, ceea ce mulţi dintre compatrioţii săi aparent mai bine dotaţi fac, îndeobşte, pe la colţuri: şi anume, să afirme, sus şi tare, că le iubeşte pe amîndouă, şi amanta, şi nevasta, şi că, din cîte am înţeles eu (dată fiind marea încărcătură emoţională a mesajului), vrea să rămînă cu ambele împricinate. Uimire pe faţa lui Mircea Radu, mirare printre spectatori, stupoare în căminele publicului decent, privitor. Cînd un show ce-şi propune să fie idilic şi, poate, moralizator, se transformă în aşa ceva, ce mai pot face realizatorii? Să ia situaţia ca atare şi să se conformeze doleanţelor invitatului: nu întotdeauna, se ştie, socoteala de acasă se potriveşte cu cea din tîrg. Nu pot să nu îmi aduc aminte, în acelaşi context, de o altă ediţie a aceleiaşi emisiuni, în care o doamnă de vreo 90 de ani a apelat la Mircea Radu să-i găsească marea iubire din tinereţe, după care a suspinat o viaţă; televiziunea s-a conformat, i l-a găsit, iar cînd domnului respectiv, evident, şi el în etate, i s-a povestit despre ea, tot ce a putut să spună a fost că, în tinereţe, cînd s-au cunoscut, doamna în cauză l-a umplut de... boli. În cazul micului Marcel, echipa emisiunii a fost înţeleaptă şi văzînd că, în anumite cazuri, viaţa bate, cu siguranţă, filmul, a hotărît să ia legătura cu ambele femei solicitate. Amanta, Camelia, era plecată la munci în Germania: a răspuns, însă, la telefon, unde nu a ezitat să povestească, răspicat, neajunsurile, fizice şi nu numai, pe care i le-a provocat Marcel. Concluzia a fost că nu mai vrea să rămînă cu el, deşi au un copil împreună. Cealaltă, nevasta, Roxana, şi ea foarte mică de statură, a narat, la fel de sincer, viaţa cu Marcel: nemulţumirea ei majoră era că soţul nu era un bărbat de casă, ci unul înzestrat cu un permanent dor de ducă; toată ziua-bună-ziua era pe la oameni. Nu a pomenit nimic de vreo amantă, cu o discreţie demnă de apreciat: a spus doar, răspicat, că nu-l mai vrea înapoi. De altfel, mi s-a părut o femeie cît se poate de deşteaptă şi de puţin complexată de situaţia ei. Drept urmare a reacţiilor celor două amoreze, Marcel al nostru a rămas de căruţă. Singur cu Mircea Radu în emisune, fără emoţiile scîrţîitului de uşă (scîrţîit mai mult psihologic, care precede deschiderea acesteia atunci cînd intră vreun personaj), Marcel şi-a menţinut sîngele rece, şi filozofic, pînă la sfîrşit, a tras singur învăţăturile şi concluziile din propria-i situaţie şi, apoi şi-a pus oarece cenuşă în cap, calm, fără să i se pară că s-ar fi făcut de rîs. Ca un adevărat om de lume, a salvat, în felul lui, onoarea bărbatului român, poate ceva mai mare la stat, dar nu şi la suflet.