Magie

Cînd eram mică, ţin minte că vedeam, la circ, spectacole cu Iosefini senior. Erau ceea ce eu aş numi numerele clasice de magie, cu iepurele care ţîşnea din joben, eşarfele ce îşi schimbau culorile şi fata care ieşea întreagă din cutie, deşi aceasta era tăiată cu fierăstrăul la jumătate. Ca să nu mai vorbim de trucurile cu monedele publicului, ce tot apăreau şi dispăreau, şi de porumbeii ce forfoteau prin sală una-două... Pe vremea aceea nu ştiam şi nu credeam că magia e altceva decît vrăjitorie pură: pe scurt, aveam naivitatea să-mi imaginez că trucurile de acolo se datorează unor cauze supranaturale, că puteai bate din palme şi lucrurile se împlineau una-două... Viziunea mea asupra existenţei era una, ea însăşi, mitico-magică: părinţii mei şi poveştile lor de lungă durată despre Zîna mării, care lăsa cadouri pe lampă în vacanţele de la Mangalia, şi ursul Nounourse, ce-mi trimitea scrisori la cantina Casei de Creaţie din Cumpătu, au contribuit la aceasta în bună măsură. Eram în stare să cred, de pildă, că jucăriile mele pot învia a doua zi sau că jocul de Lego primit din Germania o să se facă singur, pînă dimineaţa... Cu un asemenea mod de gîndire, nu m-au preocupat niciodată şmecheriile din spatele trucurilor magice. Abia după ce copilul meu a devenit preocupat de domeniu şi şi-a cumpărat cărţi şi ustensile cu care să exerseze, mi-am dat seama cum stă treaba. Că miraculosul, în arta asta (cred că putem s-o numim aşa) este rodul unui exerciţiu de durată, al unei îndemînări înnăscute, dar şi îndelung dobîndite prin... practică. Această "descoperire" nu m-a făcut mai puţin receptivă la spectacolele de magie. În fond, orice virtuozitate este aplaudabilă; şi orice încercare de a intra în graţiile supranaturalului, chiar cu mijloace cît se poate de naturale... În SUA, am nimerit la un spectacol al Asociaţiei Magicienilor, fascinant nu doar prin numerele în sine, ci şi prin ritm şi doza de spectaculos. La Paris, în Marais, pe rue Saint Paul, am descoperit un Muzeu al Magiei care, pe lîngă istoria fenomenului (în oameni şi dispozitive...), oferă, în fiecare din cele două zile cînd e deschis, cîte un spectacol. Trucurile prezentate acolo sînt mai aproape de cele pe care le-ar putea învăţa copiii (cu cărţile de joc, paharul şi bila, sforile...). Iar felul în care sînt prezentate " unul mai deschis, prin care spectatorii pot avea speranţe că sînt în stare să le înveţe şi ei... Surpriza mea a fost însă aici, în România. După toate aceste "întîlniri internaţionale" (scuzaţi pompoşenia termenilor...) cu magia, nu credeam că se mai întîmplă ceva şi la noi în domeniu. Cu excepţia cutiilor de trucuri magice, nu prea observasem alte semne. M-am bucurat să văd că la Teatrul Nottara există, printre altele, un spectacol de magie. Realizat de o echipă de tineri magicieni, organizaţi în Teatrul de Magie, o asociaţie care îşi propune promovarea iluzionismului ca artă de spectacol. Fondator este Andrei Teaşcă, absolvent de actorie, dar pasionat de magie: el a înfiinţat şi Asociaţia Magicienilor din România. Alături de el, la spectacol mai participă Vlad Grigorescu, "mentalist", Paul Lungu, iluzionist comic, Ştefania Bănică, balerină şi Cristina Strecopitov, asistentă. Împreună, reuşesc un show de bună calitate, în opinia mea: cu substanţă, dar neostentativ, fără să cadă în grandomanii, excese sau kitsch. Andrei Teaşcă merge pe linia clasică a magiei de scenă, prezentînd numere închegate, cu costume, muzică şi coregrafie adecvate. Sparte de momentele intelectuale şi creatoare de suspans ale lui Vlad Grigorescu, care reuşeşte să ţină cu sobrietate sala în priză. Şi de comicul, slavă Domnului, deloc vulgar, al numărului lui Vlad Lungu. Cîrcotaşii vor spune, probabil, că tinerii "mai au de lucru" şi că e nevoie de ceva mai spectaculos. Eu sînt mulţumită şi aşa: mă bucur că există un început...