<i>Restul împărţirii</i>
De cînd au început să se înfiinţeze firme particulare în România, n-am auzit de asociaţi care să nu se despartă în cele din urmă. Cearta şi ruptura au fost o caracteristică. Fiecare şi-a urmat propria cale, atunci cînd a crezut că se poate descurca singur. Unii au reuşit, alţii au eşuat. Nenumăraţi patroni au fost, la rîndu-le, trădaţi de oamenii cei mai de încredere, în momente-cheie, aceştia furîndu-le şi o parte din clientelă. Se poate spune că aşa sînt afacerile. E o lume liberă, în care nu contează decît cîştigul. Nu de puţine ori însă, despărţirile au dus la compromiterea afacerilor. Războiul intern a contat mai mult şi a consumat mai multă energie decît interesul de a păstra o afacere rentabilă. Pe de altă parte, în interiorul firmelor, şefii sînt adesea "săpaţi" de angajaţi, iar aceştia din urmă sînt adesea ţinuţi la distanţă de şefii care se tem de ei că le-ar putea lua locul. Acesta e sistemul american al ierarhiilor, în care pentru a promova trebuie să-i iei locul şefului într-un moment prielnic, atunci cînd acesta se dovedeşte depăşit sau incompetent. În schimb, în sistemul tradiţional japonez, locul de deasupra se cîştigă doar atunci cînd şi şeful promovează. Dacă în primul caz, angajatul e tentat să-şi submineze superiorul ierarhic, în cel de-al doilea, subalternul e interesat să-l ajute pe şef să aibă rezultate bune pentru ca ambii să promoveze. Noi am preluat - se pare - cu mult talent, prima variantă. Trecînd de la afaceri la politică, observăm cam acelaşi lucru. N-a existat partid după Revoluţie care să nu se confrunte cu dispute interne şi cu rupturi. Ca şi-n afaceri, ele nu s-au produs neapărat cu gîndul la electorat, ori la cîştigul politic pe termen lung. Orgoliile şi conflictele interne au măcinat imaginea şi puterea politică a partidelor (e poate una din explicaţiile că, între instituţii, acestea sînt pe ultimul loc în sondaje la capitolul credibilitate). Construcţiile politice au fost mai rare şi greu muncite faţă de destrămările care parcă de fiecare dată au fost pline de euforia distrugerii, a criticii şi a înjurăturilor la adresa foştilor parteneri. (După cinci ani de stat în România, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti - Jonathan Scheele - observa într-un interviu că românii au poate prea mult spirit critic.) Spiritul critic e însă folosit adesea cu un interes. Aproape fiecare om politic, cu o oarecare "platformă", s-a crezut la un moment dat destul de puternic încît şi-şi înfiinţeze propria aripioară, propriul partiduleţ încercînd să smulgă cît mai mult din structura iniţială, pe care a denigrat-o cu mult aplomb. Rupturile s-au produs totdeauna numai după ce facţiunea nemulţumiţilor a încercat întîi să submineze din interior conducerea. E deja aproape un scenariu standard. Momentul loviturii e totdeauna ales cu grijă şi ratarea lui sau ezitarea a ajuns să fie considerată o mare greşeală. De bună seamă că, uneori, în afaceri sau în partide sînt situaţii în care varianta separării e cît se poate legitimă. La noi însă, parcă lucrul ăsta se petrece cam des. Motiv pentru ca totul să fie cît se poate de fluid şi instabil. Critica şi demolarea sînt primele instrumente la care apelăm. Iar loialitatea, ca valoare, pare pe deplin uitată. Dacă nu cumva e considerată o dovadă de prostie, ori de slugărnicie. Beneficiile disciplinei, ale răbdării, ale necîrtelii, ale înhămării asumate la un proiect, condus de alţii sau în parteneriat cu alţii, ne sînt de-a dreptul necunoscute. Andrei Manolescu
