''La Kabuş m-am simţit ca acasă''
Dan Alexe a făcut parte din "Grupul de la Iaşi", nucleul de intelectuali şi disidenţi din anii â80. Din 1988 locuieşte la Bruxelles, a fost corespondent pentru BBC şi "Europa liberă", iar în prezent scrie pentru cotidianul România liberă. Dan Alexe a realizat filme documentare în regiuni precum Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. Cabală la Kabul, film care figurează în programul multor cinematografe din Franţa şi Belgia, a obţinut, în 2007, Marele Premiu la Festivalul de Film Documentar Astra, Sibiu. Dan Alexe este lingvist şi etnolog (specialist în islamologie, în special islamul cecen). Atunci cînd realizează un film documentar, metoda sa etnografică implică învăţarea limbii comunităţii în care se situează acţiunea filmului şi integrarea în acea comunitate. Pe lîngă activitatea sa cinematografică, Dan Alexe a publicat teatru şi a realizat diverse traduceri. Cum aţi ajuns la Kabul? Am ajuns la Kabul la începutul anului 2002, la puţin timp după căderea talibanilor. Am mers acolo cu ideea precisă de a face acest film. Citisem un articol pe Internet, pe un site israelian, care descria pe scurt povestea celor doi evrei, ultimii din tot Afganistanul, care trăiau în sinagoga din Kabul şi care se duşmăneau cum nu se poate mai mult. De la început mă hotărîsem să lucrez singur. Oricum, nimeni nu ar fi venit cu mine în Afganistan în acel moment. În săptămînile de dinaintea călătoriei mele, un grup de patru jurnalişti occidentali fuseseră asasinaţi pe şoseaua care duce dinspre Pakistan, de la trecătoarea Khyber Pass, spre Kabul. În ce calitate aţi fost acolo? Pentru a-mi putea plăti drumul şi şederea acolo convinsesem Secţia Centrală de limbă engleză a "Europei libere", biroul de ştiri de la Praga, să mă accepte drept corespondent în Afganistan pentru o vreme. Le-am trimis de altfel, în aceasta primă perioadă afgană, depeşe şi reportaje radio zilnice. Pe atunci se ajungea foarte greu la Kabul şi numai dinspre Pakistan. Pregătindu-mă pentru călătorie, mi-am cumpărat manuale de limbă persană, aceasta fiind principala limbă din Afganistan, oricum limba cea mai folosită în Kabul şi singura pe care o vorbeau cei doi evrei, viitoarele mele personaje. Ajungînd acolo, am început să turnez primul film, cel care avea să-mi fie furat ulterior, împreună cu toate aparatele şi documentaţia. Ce nu aţi reuşit să reconstituţi? Am trăit acel eveniment, dispariţia definitivă a zecilor de ore de turnaj, ca pe o dramă personală. Asta a coincis cu o serie întreagă de alte dezastre familiale şi financiare. Am trecut printr-o serioasă depresie. Refacerea filmului sau mai degrabă turnarea unui alt film - pentru că cel de-al doilea, cel care poate fi văzut acum, are puţine lucruri în comun cu cel dispărut - a fost pentru mine un soi de terapie sau cea mai bună metodă de autovindecare. Sigur, multe scene şi episoade din primul turnaj au fost irepetabile. În primul film, evreul mai în vîrstă, Isaac, mergea să vadă ce mai rămăsese din grădina zoologică din Kabul. Era una dintre cele mai triste imagini pe care le-am văzut vreodată. După ani de război civil şi bombardamente, mai rămăseseră puţine animale. Nişte maimuţe pe care vizitatorii le băteau cu beţe ca să le facă să ţipe, un urs care trecuse prin atîtea şocuri în cuşca lui încît avea un comportament autist: stătea strîns într-un colţ şi îşi freca botul de gratii pînă la sînge, şi un leu, pe nume Marjan, surprinzător de frumos şi mîndru, dar asta pînă cînd s-a întors şi am văzut că-i lipsea jumătate din faţă. Directorul grădinii zoologice ne explica cum un afgan a intrat, în urma unui pariu, în ţarcul leului şi a fost omorît de acesta, ca după aceea fratele acelui imbecil să vină şi să arunce cu o grenadă în leu. Leul nu mai putea mînca decît carne tocată. Toată această scenă, cu istoria leului cuprinsă în ea, simbolică prin faptul că arăta cum şi animalele au avut de suferit în Afganistan, nu s-a putut repeta în al doilea turnaj întrucît în cele din urmă leul murise. Aţi gîndit filmul pe o anumită structură narativă sau aţi lăsat protagoniştii să se desfăşoare în timp ce îi filmaţi? În mintea mea, filmul avea de la început o structură bine definită şi ştiam că nu ar putea funcţiona decît dacă eu, sau să zicem camera, deveneam un al treilea personaj, evoluînd între cei doi evrei învrăjbiţi. Sigur, fiind vorba de un film documentar, personajele trebuia lăsate să vorbească şi să se dispute după cum le venea la gură, eu fiind acolo doar ca un catalizator. Am păstrat aceeaşi structură atunci cînd m-am reîntors la Kabul, mai bine de un an mai tîrziu, pentru al doilea turnaj, sau mai bine zis pentru a relua totul după dispariţia definitivă a primului film. Aţi trăit cu totul doi ani la Kabul. Cum v-aţi adaptat? Foarte uşor. Şiu că poate suna straniu, dar mă simţeam acolo ca acasă. Despre ce este vorba în Howling for God/Iubiţii Domnului? Acela este un film mai vechi, pe care l-am realizat spre sfîrşitul anilor â90 în Macedonia, în fosta Iugoslavie, într-o confrerie de dervişi urlători. Este vorba de o confrerie mistică musulmană care practică un soi de yoga islamic. Dervişii intră în transă folosindu-se de incantaţii şi mişcări ritmice, iar în momentul în care ating starea de transă se străpung cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă o picătură de sînge. Şi acel film avea o structură narativă bazată pe rivalitatea între două personaje din interiorul confreriei. Veţi continua să faceţi filme documentare? Da, desigur, însă nu pot face asta decît avînd alte surse de venituri. Jurnalismul, de pildă, sau traducerile. În Europa, cei care ajung să trăiască din documentare se numără pe degete. În general, majoritatea regizorilor consideră documentarul ca pe un fel de etapă plicticoasă în drumul spre ficţiune. Se uită însă în acest fel că documentarul este în primul rînd film, cinema, artă. a consemnat Roxana CĂLINESCU
