Joc periculos

Jocurile de societate au reprezentat unul dintre multele lucruri plăcute pe care le-am învăţat în vacanţele mele la Cumpătu. Acolo (lucru, pentru unii, de altfel, arhicunoscut...) era o Casă de creaţie: mai pe înţelesul celor care nu au prins vremurile acelea, un loc unde "creatorii" (scriitori, actori, regizori, compozitori, plasticieni...) îşi puteau petrece vacanţele în condiţii bune şi ieftine. Pentru copiii acestora, Cumpătu era (cel puţin din punctul meu de vedere) o "şcoală a vieţii", dar şi a socializării: acolo am învăţat ce înseamnă să fii tot timpul într-un grup şi să-i faci faţă, să cîştigi o poziţie în cadrul acelui amestec de oameni, să-ţi afirmi punctul de vedere (chiar cu riscul de a bate cu pumnul în masă), dar şi să te retragi cînd nu-ţi mai convine... De atunci încoace, evident că timpul a trecut, la fel şi perioada Cumpătu, ba chiar cea a găştilor în general. De curînd însă, am fost din nou pusă în faţa unui grup prietenos, dar organizat, alcătuit din oameni parţial cunoscuţi. Am fost "prinşi" împreună vreo cinci zile. După ce ne-am "adulmecat" unii pe alţii (cei necunoscuţi), într-un mod civilizat, şi am luat notă, fiecare, de simpatiile şi antipatiile inevitabile, am recurs la soluţia iminentă (şi salvatoare) în astfel de situaţii: jocurile de societate. Existau table, rummy, scrabble... Dar cel mai interesant a fost un joc fără tablă sau piese, pur şi simplu oral, cu ajutorul imaginaţiei şi stăpînirii de sine a participanţilor. Jocul în cauză se numeşte Killer şi decurge în felul următor: celor cel puţin 10 participanţi li se împarte cîte o carte de joc; unuia dintre ei îi pică, pare-mi-se, un popă, şi acela este poliţistul; altor doi li se nimereşte cîte un as, şi aceia sînt killerii, sau criminalii; ceilalţi, care au avut parte de cărţi obişnuite, sînt generic numiţi "cetăţeni cinstiţi"; un alt participant împarte cărţile şi îi coordonează pe ceilalţi: acesta este judecătorul. Jocul este, precum se vede, un simulacru al unui act de justiţie, evident redus la o schemă şi nişte componente facile. Scopul său este ca cei doi criminali să fie prinşi, în două moduri: unul, cel la nimereală (poliţistul îl întreabă pe judecător dacă unul sau altul dintre ceilalţi jucători este killer, iar dacă acesta îi răspune afrmativ, îl poate elimina; sau, şi mai dur, îi poate scoate direct din joc prin ceea ce, în limbajul acestuia, se numeşte "a-i omorî"); celălalt, mult mai interesant, este prin dezbatere publică. Mai aproape de soluţiile normale, democratice, aceste dezbateri reprezintă, pentru mine, hazul întregului joc, pe de o parte; şi înţelegerea, pe de alta, a modului în care funcţionează opinia publică şi pot fi influenţate sentimentele oamenilor. Pînă acum am pus problema unilateral: de fapt, nu doar poliţistul are dreptul să acuze şi să elimine. Aceleaşi drepturi le au şi killerii: cu menţiunea că aceştia nu pot întreba dacă cineva e poliţist, ci doar omoară direct. Şi ei pot iniţia dezbateri şi lansa acuzaţii: acestea sînt cu atît mai interesante cu cît pornesc de la o premisă falsă. Rostul lor moral este să încurce auditoriul, să-l aburească cu argumente false care să ducă, în final, la eliminarea cît mai multor cetăţeni cinstiţi şi a poliţistului. În această situaţie, jocul se va declara cîştigat de cetăţenii - să le spunem - corupţi... Combinaţie între justiţie şi morală, între stăpînirea sentimentelor, arta de a vorbi în public şi cea, mai perfidă, a disimulării, jocul în cauză nu m-a ajutat doar să socializez şi să mă integrez grupului, ci a avut darul să-mi stîrnească emoţii reale şi puternice: aveam sentimente de vinovăţie, frica de a nu rata, nesiguranţe în formularea opiniilor. M-am simţit ca-n filmele de groază, gen Jumanji, în care intri cu totul în joc. Dar şi ca un cetăţean responsabil ce încearcă un exerciţiu democratic...