Instanţe de turist pseudoîncercat

● În aeroportul "Henri Coandă" s-a nimerit să fiu două zile consecutive, pe la orele 6,30 dimineaţa. Brusc, aeroportul nu mi s-a mai părut un loc misterios şi inaccesibil, ca pînă acum. În primul rînd, sînt expertă în ordinea curselor de dimineaţă, şi cam ştiu la ce ghişee se face check-in-ul: întîi e Londra, pare-mi-se, apoi Madridul, şi, în cele din urmă, Viena. Cozile nu mi s-au mai părut atît de inumane, odată pentru că am învăţat, în sfîrşit, cum să stau la ele fără emoţii, şi apoi pentru că în România oamenii continuă să fie vorbăreţi şi neregulaţi în mişcări, ba chiar, ades, însoţiţi de numeroşi copii de toate vîrstele - deci nu te plictiseşti niciodată. Funcţionarii de la bagaje şi paşapoarte nu mai pun întrebări, nu mai sînt înspăimîntători şi bănuitori, pur şi simplu te lasă să treci: deşi am mai plecat, abia acum reuşesc să mă bucur de un sentiment de indiferenţă firească pe care, probabil, căpşunarii l-au atins acum vreo 10 ani. Nici măcar femeile de serviciu ale aeroportului, care par că te privesc critic, ca şi cum ţi-ar spune că nu faci altceva acolo decît să le dai lor de lucru şi să te afli în treabă, ori chelneriţele de la sandvişurile foarte scumpe, nu mă mai stresează: li s-a dus mitologia de spaţiu dintre, nu mai sînt decît nişte oameni care au găsit un loc de muncă, probabil mai bun decît altele... ● La hoteluri, de cînd eram mică şi mergeam la celebrul (pentru unii) "Mangalia", visam la room-service. E drept că în camerele respectivului stabiliment, care nu ştiu cum funcţiona în colaborare cu "Siemens" şi avea mulţi turişti străini, existau tot soiul de butoane tentante în camere. În fapt, nu funcţionau. Cel puţin nu în camerele noastre. Puteai primi micul dejun în pat, dacă unul din colocatari se ducea şi-l aducea de la restaurant, unde îţi dădeau orice pînă sus, dacă te cunoşteau. (Sau dacă îţi aducea Zîna Mării, care, în perioada copilăriei mele, mai punea pe lampă, printre altele, şi ceainice de argint...) Apăsarea funcţională a butonului a rămas, ca atare, un mit şi un deziderat (mărunt, ştiu) pentru mine. Minibarul din cameră a suplinit, şi el, pentru un timp, acest vis. La "Eurohotelul" din Baia Mare, m-am apropiat (după cum am scris deja) mai mult de el: recepţionera ne-a adus cafelele în cameră, dar le comandasem jos, la recepţie. Abia la Viena am reuşit să-mi înfrîng complexele, adînc - se pare - înrădăcinate, ale unei prost-înţelese modestii cu rădăcini socialiste şi ale luptei de clasă teoretice cu consecinţe practice. Am pus mîna pe telefon şi am comandat în cameră, deşi, în sinea mea încă îmi spuneam că fac un lucru care nu mi se cuvine şi care îmi depăşeşte condiţia (care o fi aceea). Nu s-a întîmplat nimic, nu m-a întrebat nimeni dacă vin dintr-o ţară a fostului lagăr socialist şi nici care e salariul mediu la noi: pur şi simplu, un chelner neutru a venit cu o tavă cum văzusem în filme, cu şervet alb şi platouri argintii, le-a adus şi s-a mulţumit cu un bacşiş de 1 euro (de care am fost foarte mîndră că ştiu să-l dau fără să mă ruşinez). Ba mai mult de atît, cu această ocazie am aflat că orice comanzi dimineaţa nici măcar nu trebuie să plăteşti, că e inclus în micul dejun, la care, oricum, nu ţi se taie accesul nici după. ● Toată această poliloghie de est-european greu ieşit în lume şi, deşi nici el însuşi nu s-ar fi aşteptat, plin de prejudecăţi economico-ideologice, m-a făcut să-mi dau seama că lumea nu poate fi cunoscută nici în profunzime, nici în totalitate, dacă baţi, de-o viaţă, Bd Magheru în lung şi-n lat, între Romană şi Universitate (cu ocol prin Piaţa Amzei), te întîlneşti cu aceiaşi oameni pe care îi ştii dintotdeauna, iar seara vezi lumea idilic (chestie de selecţie) filtrată prin filmele de pe laptop.