În tabără internaţională
După ce mi s-a întîmplat la Costineşti, în â90, cînd regimul tocmai se schimbase, şi nici măcar nu am fost în tabără, ci pur şi simplu am luat, împreună cu iubitul meu de atunci, locuri studenţeşti la căsuţele de lemn, am jurat să nu mai merg, niciodată, în condiţii proaste şi în locuri aflate sub vreo oblăduire colectivă. E drept, atunci spiritul de revoltă împotriva unora din ultimele reminiscenţe comuniste era maxim, şi de aceea ne-am permis să ne certăm cu şeful de cantină pentru că mîncarea era mizerabilă şi să reclamăm condiţiile din căsuţe. Răbufnirea de atunci le îngloba, implicit, şi pe cele, mocnite, din celelalte tabere şi excursii, de astă dată chiar comuniste, cum a fost cea de la Slănic Moldova, unde nu numai că am căzut cu patul, ci am ajuns să ne luăm la bătaie cu niscaiva gealaţi locali pentru bonurile de masă pe baza cărora se intra la discotecă. Mă rog, să zicem, timpuri apuse. Nu şi dacă mai încercaţi, în ziua de azi, o tabără. O tabără este, prin definiţie, o instituţie care te organizează. Or, dacă toată viaţa ai fugit de astfel de instituţii şi ai refuzat încartiruirea, mersul în tabără poate fi cel puţin dificil. Nu trebuie să vă imaginaţi că e vorba de o tabără pentru adulţii trecuţi de 30, ce vor să retrăiască senzaţiile copilăriei. Nici pe departe, ci doar de o normală tabără de copii (printre care se afla şi al meu), de la o destul de bine cotată şcoală bucureşteană, nu oriunde, ci în Grecia. Deci, cu oarecari cheltuieli şi pretenţii: nu oricine şi-ar putea-o permite, dar părinţii din clasa noastră au putut, dînd şi destui bani de cheltuială copiilor. Condiţiile nu au avut nici o legătură cu cele de la căsuţele de lemn, copiii fiind cazaţi în camere destul de arătoase, cu 3 paturi, baie, bucătărie, terasă... Programul lor era, cel puţin aparent, bine organizat, cu destule excursii şi entertainment-uri. Dar şi aşteptările noastre de cetăţeni democraţi, capitalişti, ai secolului XXI şi ai societăţii de consum, cu un picior în Europa, sînt altele. Un drum cu autocarul de 18 ore, cu cîteva opriri la toalete mediocre spre jegoase, cu plată, nu e o bucurie. Nici vizitarea Salonicului pe la 6 dimineaţa, chiauni de somn, nu e o soluţie. Şi nici aşteptatul, pe bagaje, în jur de 4 ore, pentru eliberarea camerelor. Toate astea începeau să-mi amintească deja, cu tristeţe şi revoltă, de Costineştiul anilor â90. Întoarcerea în timp a fost şi mai pregnantă cînd, după foarte obositorul drum cu autocarul, ghida agenţiei de turism (Fabiola) a început să schimbe programul prestabilit. Excursia la Waterpark-ul grecesc trebuia să fie peste încă o zi, în aşa fel încît copiii să aibă timp să se odihnească. Ei, nu, a fost mutată în ziua imediat următoare, din nu ştiu ce interese ale agenţiei (cea românească dădea vina pe partenera ei grecească), cu copii morţi de oboseală. Am înghiţit cu greu modificarea, pînă cînd, în seara respectivei zile, am fost convocaţi pentru o nouă schimbare: croaziera la Skiathos, ce trebuia să fie peste multe zile, nu mai avea, brusc, alt loc, decît... iarăşi, în ziua ce urma. Atunci toate reziduurile Costineştiului de altădată au răbufnit din străfundurile mele oprimate, şi am luat cuvîntul, cu o violenţă care m-a uimit şi pe mine, împotrivă. Cert e că a avut efect, deşi mi-am făcut, probabil, o duşmancă din ghidă, şi s-a revenit, în cele din urmă, la programul prestabilit. Asta după ce îmi trecuseră prin minte toate teoriile posibile legate de turismul de grup, ieftin, de manipularea copiilor ca cei mai fraieri dintre beneficiari, şi de asocierile dintre grupurile de oameni ce se lasă pe mîna operatorilor de turism şi turmele, să zicem, de capre ce păşteau vesele pe plaiurile greceşti. Ce mai contează că efectul, practic, al revoltei, a fost că, atunci cînd chiar s-a plecat în croazieră, încă o mamă şi cu mine am fost lăsate în urmă pentru că nu s-a făcut numărătoarea în autocar, şi am ajuns grupul cu peripeţii, în cele din urmă. Victoria morală e importantă, şi micul pas înainte pe calea conştientizării drepturilor fiecăruia şi a demnităţii de client.
