În goană, puţin Spirit
Spiritul Crăciunului, cel puţin la noi, debutează, se ştie, cu cel al lui Moş Nicolae. Pentru "clienţii" lor din Bucureşti, cel puţin, cei doi dăruitori sînt persoane cît se poate de independente. Dar nu ne interesează acum diferenţierele identitare dintre cei doi. Ci, mai curînd, modul de receptare al moşilor, de către o civilizaţie din ce în ce mai grăbită şi agresivă: cea a Bucureştiului în ajun de Sărbători. Am scris despre valul de oameni din Manhattan care te lua cu el şi-ţi impunea un ritm şi o direcţie, dîndu-ţi senzaţia, între plăcută şi disperată, că ai pierdut controlul. Acelaşi lucru se întîmplă şi în Bucureşti, evident, la o altă scară decît în New York: mulţimea de pe carosabil goneşte - bănuiesc că urmărind un scop - în paralel cu cea de pe trotuar, într-un ritm tot mai ameţitor. Ziua Naţională şi inaugurarea bradului din Piaţa Unirii nu au făcut decît să stimuleze această mişcare, dîndu-i un - aparent - sens practic şi public: nevoia de eveniment şi tînjirea după un strop de festivism şi carnavalesc trebuie să fi fost covîrşitoare dacă oamenii s-au călcat în picioare şi şi-au pierdut copiii pentru niscaiva jocuri de lumini. Felul în care am formulat mai sus dă de înţeles că m-aş desolidariza de mulţimea nebună şi ritmurile ei: nicidecum; dimpotrivă, am fost şi eu să văd luminile. Idealul meu cu autobuzul plin de prieteni nu s-a fîsîit, doar că respectivul vehicul se apropie, mai curînd, acum, de un avion cu reacţie decît de roşia maşină 75 din vremea copilăriei mele: prietenii mai sînt în el, cîţi nu sînt ocupaţi, şi majoritatea coboară la staţiile cele mai apropiate pentru că au treburi serioase de făcut. Între timp, şoferul autobuzului goneşte haotic şi nervos, precum cel al unui 131 în care am mers recent, ce nu vroia să deschidă uşile între staţii, deşi "staţiona" (cuvînt de specialitate preferat de cei din breasla amintită) în respectivele intervale, cu sferturile de oră. Dacă nu vrei să te numeri printre cei din interior, poţi oricînd alege statutul, mult mai detaşat, de observator de pe margine: dintr-un taxi (de altfel, şi el prins în mulţimea de pe carosabil...) nu ai decît să comentezi cu şoferul acestuia Spiritul Crăciunului, în variantă consumistă: cît de îngrozitor va fi în perioada asta, de la 1 decembrie încolo, cît de mult urăşti cumpărăturile, de ce or face "oamenii ăştia" atîtea rezerve, ca să le arunce apoi la gunoi... Şi, în final, cît de diferit trece timpul acum, faţă de atunci cînd eram noi mai tineri sau pe vremea lui Ceauşescu: parcă viaţa se duce mai repede... Nu vă speriaţi, reflecţiile enumerate nu îmi aparţin, dar le aud şi le împărtăşesc aproape zilnic... Nu mă sperie, şi nici nu cred că toţi conaţionalii mei se vor transforma într-o armată de Scrooge care vor ignora şi pierde Spiritul Crăciunului sau pe al lui Moş Nicolae. Cred doar că una spun, şi alta fac (adică vor intra şi ei, la rîndul lor, în categoria de consumatori febrili pe care o iubesc şi o detestă în acelaşi timp şi nu se vor da înapoi de la a sta la coadă la Carrefour); doar că sînt obligaţi să o facă mai repede, ca şi cum ar fi comutaţi pe o altă viteză. Nici asta nu mi se pare fără scăpare: goana ameţitoare îţi dă şi ea satisfacţiile ei, te face să nu observi golurile. Şi îţi permite, din cînd în cînd şi printre picături, să vezi cîte o faţă zîmbitoare şi să primeşti ceva de la cîte un moş, fie el şi închiriat, ba chiar să faci cîte un "popas afectiv" de care să-ţi tot aminteşti cînd te înhami din nou la drum... Sau măcar să filozofezi frivol, la limita dintre depresie şi fericire, într-un spirit postmodern aplicat şi populist, precum în articolul de faţă...
