Hamsii şi tragedii
În Intercity, rămăsesem la generali (absolvenţii, de acum 60 de ani, ai Liceului militar din Tîrgu Mureş); una dintre cele două doamne descrise în articolul precedent, cea mai vîrstnică, posesoare de căciulă miţoasă, a observat marea de domni apropiaţi de ea ca vîrstă, de pe culoar, şi, ca atare, mînată de cunoscutul instinct feminin, a trecut la fapte: a intrat în vorbă, pur şi simplu, cu cîţiva din falnicii ofiţeri de altădată. Pe un ton de glumă, dumnealor fiind şi după o agapă, am aflat că nu erau numai ofiţeri, ci şi intelectuali şi au început să ne spună din poveştile lor. S-a remarcat un domn cu nasul mare (pe seama căruia s-au făcut o mulţime de bancuri, dintre cele cunoscute pe tema asta), care a intrat în compartimentul nostru şi a început să-şi depene viaţa. Dar pînă la viaţa fostului elev militar, în compartiment s-au întîmplat multe alte lucruri interesante. Doamna blondă şi buclată care părea un model de linişte interioară nu era, de fapt, nici ea străină de frămîntări şi drame: ne-a mărturisit că fusese nevoită să se mute din Alba Iulia, la Zărneşti. Numai că ea era, încă, foarte ataşată de Alba, şi suferea un şoc cultural. Apoi ne-a relatat cum a primit-o comunitatea din Zărneşti: proaspăt mutată în noul bloc de locuinţe, s-a apucat, cu hărnicie, să spele o pătură de-a copiilor (are doi, destul de mici). După ce a frecat la ea cu sîrg, pentru că nu avea încă maşina de spălat instalată, şi a întins-o frumos afară, în faţa blocului, la uscat - a doua zi: surpriză! Pătura fusese invadată de o mulţime de capete şi schelete de hamsii, căzute, aparent, din cer; în realitate, evident, de undeva, de la etaj. Furioasă, noua locatară blondă s-a dus în bloc, să investigheze: a identificat-o ca infractoare pe vecina de sus, o "biată" bătrînică, dar din lipsă de dovezi... Soluţia posibilă s-a dovedit a fi tot una personală: de atunci încoace, doamna respectivă îşi îmbracă rufele în folie transparentă. Dar să revenim la domnul cu nasul mare: dumnealui s-a dovedit a fi fost inginer şi - dintr-una într-alta - angajat la MEFIN în Sinaia, unde chiar locuieşte. Cum am o slăbiciune pentru Sinaia, l-am îndemnat la vorbă, ceea ce s-a dovedit o greşeală, dintr-un anume punct de vedere: oamenii singuri (şi domnul respectiv era într-o asemenea situaţie, soţia murindu-i relativ recent) sînt logoreici, şi nu oricum, ci pe panta tragică, avînd tendinţa să-ţi împărtăşească din cele mai groaznice întîmplări ale vieţii lor... Iar domnul din Sinaia chiar avusese asemenea momente din plin: pe lîngă soţie, îi murise şi nepotul, la 14 ani. Cu adevărat tragic, fără loc de vreun comentariu. L-am ascultat fără să trăiesc vreo senzaţie de superioritate ironică: o dată pentru că nu ştii ce ţi se poate întîmpla şi ţie, oricînd; şi, în al doilea rînd, deoarece cred că ascultarea chiar e o soluţie de reconfortare a celor singuri, mai valoroasă decît micile atenţii materiale... Desigur, toate acestea în limite normale, atunci cînd nu se prelungesc la infinit, şi cînd se întrevede limanul unui sfîrşit de discuţie. Cu domnul din Sinaia nu se prea întrevedea. Singurele întreruperi erau cele oferite de repetatele intrări ale rubicondului controlor, care tot încerca radiatorul compartimentului: acesta, în bunul stil românesc, în loc de aer cald, dădea unul rece... La întrebările şi criticile insistente ale doamnei cu căciulă, reprezentantul CFR răspundea că nu are ce face, toate sînt setate aşa "de la centru". A încercat să intervină în problema căldurii pînă şi un alt absolvent al Liceului militar, biolog celebru, care semăna teribil cu Cetăţeanul turmentat: după ce ne-a asigurat că o va regla în zece minute, s-a întors cu coada între picioare. Între timp, nivelul discuţiei din compartiment crescuse considerabil: trecuse în sfera paranormalului. Dar despre asta, împreună cu alte poveşti miraculoase de la Roşia Montană, altă dată.
