Gibraltar

Despre Gibraltar " strîmtoarea " am învăţat cu toţii la geografie, nu mai ştiu prin ce clasă. Cînd mă străduiam s-o găsesc pe hartă, terorizată parţial de tovarăşa de geografie mult prea autoritară, nu mi se părea niciodată că aş arăta un loc real. Era un loc cu atît mai fascinant cu cît dădea spre Africa, reprezenta o trecere… Acum cîteva zile am constatat că Gibraltarul e un loc real. Poţi păşi pe ea " nu pe strîmtoare, ci pe stîncă. Şi în statul şi oraşul ce-i poartă numele. Într-unul dintre pliantele standard de prezentare, e numit "o enclavă britanică localizată în extremitatea sudică a Peninsulei Iberice, imediat după golful Algeciras". La capătul Spaniei, un loc în care se vorbeşte engleză cu accent britanic şi-ţi cumperi haine de la Marks and Spencer (vînzătoarele de acolo adresîndu-ţi-se cu "dear" şi uşor cockney…). La 20 de minute de Africa, pe care o poţi vedea în zare, aproape o atingi… Pe o parte Mediterana, pe alta " Oceanul Atlantic, în diferite nuanţe de albastru… Oricît de mic şi de orăşean angrenat în infimele-ţi tabieturi ai fi, nu poţi rata, aici, o senzaţie de explorator. Sentimentul de depăşire a lumii strîmte în care te mişti de obicei. În primul rînd, treci graniţa dintre Spania şi Gibraltar chiar prin aeroport: se pare că avioanele şi maşinile se înţeleg între ele cum să-şi împartă pistele… Ultimul oraş din Spania se numeşte semnificativ: Linea de la Concepcion. După el urmează… teritoriu britanic " din 1713, englezii au cucerit roca şi statul şi şi-au stabilit aici o bază militară pentru flota lor. Locuitorii Gibraltarului sînt cetăţeni britanici, supuşi ai Reginei: două referendumuri au confirmat voinţa lor de a rămîne aşa şi de a nu deveni spanioli. Statutul acesta le dă dreptul la educaţie britanică; şi încurajează prezenţa multor firme englezeşti acolo. Cei din Gibraltar ţin la cetăţenia lor britanică: există, de altfel, şi o legendă locală, care spune că, atunci cînd ultima maimuţă va dispărea de aici, tot atunci vor pleca şi englezii. Maimuţele reprezintă una dintre atracţiile principale ale locului: sînt macaci fără coadă, şi o altă legendă spune că ar fi venit aici, începînd cu secolul al XVII-lea, printr-un tunel pe sub strîmtoare. În momentul de faţă există în jur de 100, toate înregistrate şi purtînd cîte un nume. Ca să ajungi la maimuţe trebuie să iei un taximetrist local şi să faci cu el turul stîncii. Urci şi iar urci, pe drumuri pieptişe şi înguste. Treci de peştera St. Michael, singura deschisă publicului, din cele 140 ale stîncii. În afară de stalactite şi stalagmite, precum şi cel mai vechi craniu găsit aici, în peşteră se ţin concerte. Apoi " de Tunelele marelui asediu (al spaniolilor din 1782) şi de cele săpate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acolo poţi vedea tunuri, uniforme, soldaţi " dintre care unul mecanic chiar te sperie în stilul caselor groazei. Se pare că stînca e, pe dinăuntru, ca un şvaiţer. Maimuţele îşi au locurile lor pe cărările înguste. Una dintre colonii este de-a dreptul prietenoasă: membrii ei nu sînt doar blînzi şi aşteaptă să-i hrăneşti, ci, atunci cînd scoţi aparatul de fotografiat, au o serie de apucături cabotine standard… pentru turiştii spectatori. De pildă, unul dintre maimuţoi se scărpina în cap voit hîtru. Le-am surprins şi gesturi fireşti: o mamă îşi purta puiul în spate, oriunde se ducea. Atitudinile lor mi s-au părut, din proprie experienţă, tare cunoscute. Mulţi locuitori umani ai Gibraltarului nu am avut timp să cunosc. Ghidul ne-a spus doar că aici există 16 religii diferite (cei mai mulţi fiind romano-catolici). Şi că sînt, la origini, o combinaţie de genovezi, maltezi şi portughezi (mai tîrziu venind francezii, germanii, englezii, spaniolii…). Pe al şaptelea loc ca speranţă de viaţă în lume: 81 de ani.