Gazonul, arborele de cauciuc şi casa-yacht

Dacă şemineul este însemnul confortului interior, gazonul reprezintă, cu siguranţă, marca unui univers exterior ordonat şi organizat. Cu toţii ştim din filme scenele de trecere în care proprietarul casei din vreun orăşel american este arătat tunzîndu-şi gazonul, care - deducem - este mîndria lui. Simbol al naturii îmblînzite, gazonul nu a constituit un element caracteristic grădinilor neaoşe. Acestea din urmă, dacă ne referim la cele din spaţiul rural, erau mai curînd haotice decît ordonate, oferindu-ne un amestec pestriţ între grădina de legume, cîteva răsaduri de flori, coteţele şi grajdurile animalelor. Cele de la oraş erau, de obicei, grădini frumoase de flori, dar, de cele mai multe ori, fără gazon. Plantarea gazonului în grădini constituie o noutate. Destul de greu de asimilat, aş spune, pentru o cultură utilitară, care valorifică fiecare bucăţică de pămînt. Gazonul oferă un alt tip de spaţiu, deloc mioritic, al entertainment-ului: poţi pune o masă, un leagăn, un grătar, îl foloseşti pentru diverse jocuri... În fine, poţi pur şi simplu călca pe el, cu mîndria anterior pomenită. Românii făceau înainte (şi încă mai fac) toate aceste lucruri în poienile pădurilor publice. Gazonul oferă aceleaşi valori amestecate cu simţul proprietăţii şi al responsabilităţii (e al tău, dar ca să fie "la standarde" trebuie să-l tunzi, să-l uzi...). În Jurnalul casei mele din 15 martie 2007, aflăm despre subtilităţile îngrijirii unui gazon. "Păşind pe gazon, acesta se poate deteriora din cauza greutăţii." "Fără să realizăm, de cele mai multe ori urmăm acelaşi traseu prin grădină, evitînd aleile." De aici se conturează o întreagă schemă a tabu-urilor utilitare: gazonul e făcut pentru a păşi pe el, dar urma paşilor lasă goluri ce trebuie umplute - îmi amintesc de golurile din poiana de la Cumpătu, făcute nu de paşi, ci prin furturile cetăţenilor locali, dornici să-şi completeze golurile din gazonul de acasă... Golurile pot fi umplute doar după ce bucăţile deteriorate au fost îndepărtate, prin acoperirea cu un pămînt special, cernut, urmat de un amestec nisipos, pe care se împrăştie o anumită cantitate de seminţe, ce trebuie ulterior udate abundent... Abia după toate aceste operaţii gazonul îşi va putea îndeplini, liniştit, obligaţiile ecologice. Aflăm, din aceeaşi publicaţie, că el are şi o "importanţă sanitară" şi anume contribuie la împrospătarea aerului, la modificarea temperaturii şi umidităţii. El îşi poate păstra funcţiile estetice şi pe cele utilitare doar printr-un cult organizat al regenerării lui, printr-un soi de ritual migălos, "performat" de proprietar, în spiritul "ce faci cu mîna ta e sfînt". Aceeaşi dorinţă a apropierii de natură se poate manifesta şi într-un registru mult mai exotic: în revista deja menţionată ni se recomandă mobila din arborele de cauciuc. Acesta are o "duritate ridicată şi o fibră extrem de densă", "nu suportă deformări în timp" şi are "bune calităţi de prelucrare". Mai mult decît atît, în industria arborilor de cauciuc se insistă pe componenta ecologică: odată ce este tăiat unul, imediat se plantează altul în locul lui. Culmea traiului novator în mijlocul naturii - de astă dată, la propriu, înconjurat de ape - o constituie casele yacht. Dacă plăteşti un preţ foarte mare (care nu se precizează în articolul în cauză), îţi petreci vacanţa plutind pe un lac, cu tot confortul. Mai mult decît atît, poţi lua în folosinţă întinderea de apă (şi accesul la mal!) pentru 25 de ani. După care eşti liber s-o mai prelungeşti, deşi nu poţi căpăta un titlu de proprietate. De la mărginirea palpabilă a gazonului, la înălţimea finită, dar impresionantă, a arborelui de cauciuc, şi pînă la fluiditatea şi aparenta nemărginire a apei, proprietarul de tip nou, cu aspiraţii aventuros-exotice şi adept al culturii do it yourself, îşi conturează un univers costisitor, dar tot mai vizibil.