Gata. S-a lansat
În săptămîna care a trecut am lansat Centrul Român de Politici Europene (www.crpe.ro). Este proiectul cu care am plecat în Anglia şi cu care m-am întors, este o idee pe care o rumeg de cîţiva ani şi care mi-a consumat multă energie. Foarte pe scurt, CRPE vrea să fie un think-tank specializat, adică o organizaţie care emite idei bazate pe expertiză, în acest caz în domeniul politicilor europene, cu accent pe România. Ideea m-a lovit cîndva pe la începutul lui 2007, cînd răsuflam uşurat că am intrat şi eram sîcîit de întrebarea: şi acum ce mai facem? Adevărul este că nu prea părem să ştim. UE pare acum un fel de Moş Crăciun mofturos, aproape moftangiu pentru mulţi români. Adică, noi am aşteptat atîtea, ne-am pus atîtea speranţe şi acum ce se întîmplă? Fonduri nu prea, că e complicat să le iei. Politicienii sînt aceiaşi. Ce mare scofală că am intrat! Într-un fel, sentimentul de derută post-aderare e normal. Cei opt ani de negocieri au însemnat măcar un traseu limpede şi nişte repere. În multe domenii, România a funcţionat pe pilot automat: UE venea cu reţeta şi noi adoptam o lege, făceam o instituţie, chiar şi două pentru acelaşi domeniu, dacă era nevoie. Noi, prin ONG-uri, aveam unde ne plînge şi chiar eram ascultaţi: făcea Guvernul de la Bucureşti o porcărie, pac la UE, Comisia pac la capul guvernului şi guvernul zicea: ce vreţi, bă, ong-iştilor, acum dacă ne-aţi turnat, haideţi să vorbim, doar trebuie să intrăm cu toţii în UE, nu? Au fost vremuri ciudate. Dar măcar ştiam ceva sigur: dacă eram cuminţi şi prezentam unghiuţele tăiate, intram. Şi am intrat. Acum se aşteaptă de la noi să ne comportăm ca şi cum am şti despre ce este vorba înăuntru. Adevărul este că nu prea ştim. Tot stînd pe margine, nu am prea trăit cu impresia că trebuie să avem o părere. Am scris acum trei luni un raport despre cum se poziţionează România pe diverse subiecte de dezbatere din UE. Fiind un raport comparativ pe mai multe ţări, cei care l-au comandat mi-au trimis o listă de întrebări. Ce părere are România despre iniţiativa franceză de reformare a sistemului european de securitate? Dar despre organizarea serviciului diplomatic al Uniunii? Să fie format din funcţionari europeni sau din diplomaţi naţionali detaşaţi? Dar despre schimbarea modului de calcul al reducerii emisiilor de gaze? Erau zeci de asemenea întrebări şi am torturat cîţiva oficiali români cu ele. Ei cam ştiau despre ce era vorba în dezbaterea europeană propriu-zisă (am reuşit să formăm tehnocraţi pe domeniu, fiind nevoie să creăm structuri de la zero, oamenii sînt în general profesionişti). Problema era că nu prea ştiau ce părere ar trebui să aibă România. Din moment ce România nu are habar că trebuie să aibă păreri, de unde să scoţi poziţii? A fost un exerciţiu amuzant, dar amar. Poziţia unei ţări pe asemenea subiecte se formează prin dezbateri şi conflicte, îi aduni pe cei afectaţi, îi întrebi, ceri opinii de la partide, de la think-tank-uri şi apoi te duci la Bruxelles şi anunţi că România are următoarea poziţia în ce priveşte vînătoarea de balene (am luat un exemplu absurd; apropo, balenele se pescuiesc sau se vînează?). Abia intrată în club şi cu restanţe proprii din perioada aderării, România trebuie să recupereze, pentru că este întrebată. Trebuie să vină cu nişte răspunsuri la probleme pe care nu ştia că le are. Şi pentru a fi credibilă, trebuie să-şi fundamenteze poziţiile. Cam despre asta este CRPE. Încercăm şi noi, din afara politicii şi a instituţiilor, să emitem idei. Uneori vom emite păreri care merg spre consensul politic actual, alteori îl vom lua în răspăr pentru că ni se pare prost şi trebuie schimbat. Spun "noi" pentru că nu sînt singur, am convins cîţiva oameni de treabă şi care ştiu despre ce vorbesc să mi se alăture. Sînt tineri, fără ca acesta să fie un merit în sine, dar sînt profesionişti, şi acesta este un merit. Cei mai mulţi au studiat pe afară (făceam un calcul sumar că batem orice facultate din România la masterate şi doctorate prestigioase). Unii s-au întors, alţii au rămas într-o formă modernă de transhumanţă: ba aici, ba acolo, cu job-ul acolo şi sufletul aici. De la lansare (cu un prim raport în care propunem schimbarea sistemului de vot la alegerile europene, astfel încît să putem vota oamenii din interiorul listelor " îl găsiţi pe site), am înregistrat cîteva feluri de reacţii. Foarte multe încurajări, care mi-au prins bine. Foarte multe nedumeriri. Şi cîteva trimiteri la plimbare. Pe încurajări nu insist. Nedumeririle vor fi lămurite. Trimiterile la plimbare au avut cîteva forme. Prima: pe cine naiba interesează aşa ceva? Într-o ţară unde Mihaela Rădulescu este şi divă naţională, şi victimă la fel de naţională, tu vrei să bagi UE pe agendă? Într-un fel, omul avea dreptate. Doar că publicul este complex. Nu îmi fac iluzii că se va discuta la coadă în piaţă despre politica agricolă comună, peste tot în lume acest gen de instituţii se adresează decidenţilor, ziariştilor serioşi şi unui public îngust. Uneori e destul cît să mişti munţii. Dacă te raportezi mereu la Mihaela Rădulescu, acolo rămîi. A doua trimitere la plimbare a fost de genul: hai, dom’le, ăştia fac tot ce vor, degeaba le vinzi idei. Poate. Dar unele idei trebuie musai să fie acolo, pentru că le vine rîndul. În fine, cea mai prietenoasă trimitere la plimbare a fost de genul: dom’ne, e bună ideea, dar domeniul e atît de încurcat că nu-l pricepe nimeni, nici măcar cei care sînt plătiţi pentru asta. Este adevărat şi nu tocmai. Despre UE se vorbeşte mult şi prost pentru că mulţi îşi ascund lipsa de idei sub fraze multe şi complicate. Dacă vezi însă tabloul din spate, multele şi micile detalii devin interesante. Iar limbajul nu trebuie să fie complicat. Cum îmi spunea persoana care m-a angajat la această revistă şi căreia îi doresc tot binele din lume pentru că are nevoie acum, dacă nu poţi exprima bine o idee într-un text scurt şi simplu, nu o vei face nici într-unul lung şi complicat. UE e sexy dacă ştii de unde să o priveşti. Pariu?
