Fisuri, bancuri şi islam
Robin Wright şi-a folosit cei 30 de ani de carieră pe post de corespondent în Orientul Mijlociu pentru a scrie 450 de pagini de jurnalism palpitant şi istorie captivantă. Autoarea nu face teorie, doar scrie o sumă de poveşti despre fisurile dictaturilor şi despre oamenii care scot capul prin aceste fisuri. Unii sînt de un optimism incurabil, cum este bătrînul disident exilat din Egipt, Saad Eddin Ibrahim, intervievat şi în Dilema veche acum doi ani, care-i spune lui Wright că barierele mentale au căzut şi că spaţiul arab e în pragul unei revoluţii cum a fost America Latină în anii â70 şi Europa de Est în â80. Alţii vorbesc doar de începutul unei lungi epoci de "despotism participativ" care ar putea duce la mai mult. Încet sau rapid, lucrurile se mişcă. Spre ce? Wright îşi începe călătoria în cea mai mică comunitate arabă, care are populaţia cea mai educată şi cea mai expusă practicilor democratice. E vorba de Palestina. E straniu să citeşti cartea avînd noul război Israel-Hamas în fundal. Eşti întors în timp în campania electorală dintre Hamas şi Fatah, cu poveşti jurnalistice de primă mînă, cum e cea a celor doi fraţi care concurează unul pentru Hamas, celălalt pentru Fatah. Poveştile se aglomerează într-un asemenea fel încît corespondenta noastră are aerul unei Sheherezade. O mamă şi gospodină din Egipt, total apatică politic, se enervează cînd poliţia rupe hainele de pe nişte protestatare. Asta e prea mult. Dictatura e banală pentru acea ţară, dar o dictatură necuviincioasă devine insuportabilă. Aşa că gospodina noastră fondează o organizaţie de monitorizare a alegerilor care se bazează pe participarea voluntară a egiptenilor şi face de atunci zile fripte regimului. O tînără libaneză îşi vede de meseria de publicitar bine plătit pînă cînd asasinarea premierului Hariri umple paharul. S-a numărat printre fondatorii mişcării care a dus la "revoluţia cedrilor" şi retragerea trupelor siriene. De aici ajungem la povestea, spusă de alţii, lui Rafiq Hariri însuşi. Un miliardar şi şef de guvern care a amestecat creativ propriile afaceri şi bugetul statului pentru a reface centrul Beirutului distrus de război. Apoi la disidentul marxist sirian care a stat cam cît Mandela în puşcărie, dar, spre deosebire de el, nu avut parte nici de proces. Sau a marocanului închis şi torturat 18 ani de regimul tatălui actualului rege, un monarh tînăr şi reformist care l-a rugat pe omul nostru să conducă o Comisie a Adevărului pe modelul Africii de Sud, care să documenteze crimele din trecut. O comisie care nu a avut voie să spună nici un nume, numai faptele. Iar disidentul nostru îi spune autoarei că nimeni nu îi mai dă înapoi cei 18 ani, dar adevărul, chiar şi anonimizat, tot trebuie să însemne ceva. De la poveştile indivizilor, Wright merge mereu la ansamblu şi la dureroasa dilemă: democratizarea duce musai la islamizare? Liderii Frăţiei Musulmane din Egipt îi spun că nici vorbă de stat islamic, vor doar democraţie. Paradoxalul lider al Hezbollah, Hassan Nazrallah, zice şi el că un stat islamic pe model iranian nu ar funcţiona în Liban. Predicile sale televizate concurează la rating doar cu varianta libaneză a concursului Superstar. Înconjurat de fotografii ale oamenilor pe care i-a trimis să devină bombe umane, se dovedeşte şi un manager foarte bun în refacerea cu bani iranieni a caselor distruse de Israel în precedentul război. Îi face autoarei şi o mărturisire-cheie pentru războiul de acum. Data trecută, Hezbollah a intervenit în conflictul dintre Israel şi Hamas, răpind doi soldaţi israelieni şi atrăgînd o ripostă dură. După toate analizele clasice, Israelul a ieşit însă şifonat din confruntare pentru că n-a fost capabil să distrugă Hezbollah-ul. Dar dacă succesul se măsoară altfel? Nazrallah spune că dacă ar fi ştiut că Israelul va distruge orice clădire care are legătură cu organizaţia sa şi va omorî atîţia oameni, nu ar mai fi ordonat acel atac. Pur şi simplu, nu merită. Nu e sigur că Hamas va face un asemenea calcul, dar pînă acum Hezbollah nu a mai intervenit în actualul conflict. Radiografia făcută republicii islamice din Iran este necruţătoare. Revoluţia, chiar islamică fiind, tot eşuează în corupţie şi paranoia. Iar bancurile făcute de iranieni repetă logica celor sovietice: ei proşti, dar şefi, noi deştepţi, dar supuşi. Cînd o femeie născută în Iran a devenit prima turistă spaţială, bancul zice că au fost întrebaţi imamii dacă e în regulă să stea singură acolo cu cosmonauţii. Răspunsul a fost că da, cîtă vreme uşa de la staţia spaţială rămîne permanent deschisă. Glumele sînt rare însă într-o carte tensionată ce te pune pe gînduri. Wright face o pledoarie serioasă pentru democratizare. În acelaşi timp nu poate să nu observe că orice guvern ales democratic în Egipt ar anula rapid tratatul de pace cu Israelul. Ceea ce este enervant de evident.
