Faze

Reportaj pe BBC despre democraţia originală din Iran. Un imam spune că este democraţie adevărată, fără discuţie. Reporterul întreabă: Dacă eu aş fi iranian şi aş vrea să candidez în alegeri spunînd că ayatolahul suprem trebuie să-şi vadă de religie şi să nu intervină în politică, mi s-ar permite? Imamul răspunde: Dar asta înseamnă să pui la îndoială baza sistemului, nici în Anglia nu este permis aşa ceva. Ar putea cineva să candideze dacă ar pune la îndoială coroana britanică? Reporterul: Da, fără discuţie, de fapt, sînt o mulţime de parlamentari care nu cred în monarhie. Imamul: Nu este adevărat. Reporterul: Ba da, e adevărat. Imamul: Nu poate fi adevărat. În metrou, trei adolescente gălăgioase şi enervante, una indiancă şi două blonde. Se hlizesc cinci staţii lîngă mine, în stilul acela de adolescent colţos şi tîmpiţel care vrea să pară cool. Una dintre ele citeşte ziarul gratuit distribuit în metrou şi întreabă: "Cine e O.J. Simpson?". Indianca, care părea cea mai deşteaptă, răspunde: "Nu ştiu, parcă e un parlamentar". Dolarul e la pămînt, e varză, e nasol, e naşpa. Scuze pentru limbajul neacademic, dar cum altfel aş putea comenta o ştire care a făcut furori acum cîteva zile: mega-raperul-american-de-care-eu-nu-am-auzit Jay-Z renunţă la dolari (un ziar britanic zice că Jay-Z ar fi un "mogul rap", semn că şi mogulitatea se devalorizează). Mogulul nostru nu renunţă la bani în sine, dar şi-a lansat un nou videoclip în care nu mai aruncă cu dolari, ci cu euro. Vă imaginaţi tragedia. Associated Press a scris ditamai comentariul, BBC s-a sesizat imediat. Asta îmi aduce aminte de o manea auzită prin Bucureşti în care un trubadur mustăcios zicea că el este "fabrică de valută". Fabrică de lei ar fi sunat mai meschin. Eu zic că e foarte bine să vadă şi americanii pe pielea lor cum e să ai monedă "de doi lei", mai dă-i naibii de corupţi, că bine le-a zis-o dom’ Olteanu de la Cameră, să-i dea Dumnezeul corupţilor sănătate şi prosperitate. Apropo de bani mulţi, poate aţi aflat că a fost aici în vizită regele Arabiei Saudite. În afară de steagurile mari, verzi şi urîte care au stricat peisajul, eu nu am simţit altceva din vizita regelui. Am citit tot de prin presă că a fost, au discutat şi a plecat. The Independent s-a inflamat rău de tot pe ideea că nu e frumos să-l onorezi pe şeful unui stat autoritar, fundamentalist şi barbar. Ceea ce e chiar adevărat. Acelaşi ziar a publicat un editorial scris de secretarul pentru Afaceri Externe al Partidului Liberal Democrat. PLD îşi permite să fie slobod la gură în ce priveşte relaţiile diplomatice, pentru că oricum nu are nici o şansă să ajungă la guvernare prea curînd. Editorialul înfierează vizita şi zice la un moment dat: "Un cinic mi-ar putea spune că instituţia vizitei de stat a fost oricum compromisă în Marea Britanie. Invitaţii adresate unor figuri de genul preşedintelui Mobutu din Congo sau preşedintelui Ceauşescu din România i-au redus din prestigiu". Ceea ce e chiar adevărat. În fine, o veste excelentă. Este oficial: a lua cina într-un restaurant britanic este o ocazie informală. Cu alte cuvinte, poţi să te îmbraci cum vrei. Bineînţeles că toată lumea făcea deja asta, dar se pare că era ilegal sau imoral, sau ceva între. Abia acum, prestigiosul Harden’s UK Restaurant Guide 2008 acceptă că poţi să te îmbraci smart casual seara la restaurant. The Times notează maliţios că era şi vremea, pentru că "în Londra singurii care se mai îmbracă oficial la restaurant sînt oamenii de afaceri sau provincialii paraşutaţi în oraş". Londra, 17 noiembrie 2007