Două ştiri cărora nu le dau de capăt
În decembrie anul trecut, statul indian l-a arestat pe Shyam Valmiki pentru că îi făcea concurenţă. Valmiki crease un birou guvernamental în regiunea Uttar Pradesh şi angajase 20 de oameni, pe care i-a pus să dea teste şi să treacă examenele medicale obligatorii. A organizat servicii publice, a colectat taxe şi a emis certificate de naştere şi deces. Aflat într-o zonă în care anterior lipsea un oficiu guvernamental, biroul dlui Valmiki a avut ceva succes. Pînă cînd angajaţii săi s-au plîns superiorilor pentru salariile prea mici. Aşa au aflat că, de fapt, biroul la care erau angajaţi nu exista. Pur şi simplu, dl Valmiki şi-a dat seama că ar putea să facă şi el ce face administraţia de stat. A pus afişe pe şosea, cetăţenii au aflat şi s-au prezentat acolo cînd aveau nevoie de certificate. Dacă zîmbiţi, aveţi tot dreptul. Eu m-am prăpădit de rîs cînd am citit ştirea. Apoi mi-am adus aminte de un tip de la administraţia fiscală a sectorului 3. Îmi încurcaseră nişte hîrtii şi m-au pus pe mine să le descurc. Am stat o oră la coadă şi cînd am ajuns în faţa lui mi-a spus că mai este nevoie de încă o copie xerox după o hîrtie. L-am rugat să facă el una la xeroxul din spatele lui şi i-o plătesc. A rînjit ca prostul şi m-a întrebat: "Dar cine te crezi?". Citind despre isprava dlui Valmiki, mă gîndesc cum ar fi fost să creez eu o administraţie fiscală concurentă. Una unde cetăţenii să fie invitaţi să stea jos şi să citească o revistă pînă cînd un funcţionar zîmbitor va veni să îi invite la birou. Iar acolo să se ofere să facă o copie xerox. Nu-i aşa că într-o săptămînă administraţia fiscală veche ar fi dat faliment şi rînjitul respectiv era trimis la sapă unde îi era locul? Dacă aş fi făcut aşa ceva aş fi fost arestat, ca dl Valmiki. Nu aţi prefera de multe ori să fiţi trataţi mai degrabă ca nişte clienţi care pot fugi la concurenţă, decît ca nişte cetăţeni captivi ai unui monopol? Cazul din India pune teoriile libertariene într-o lumină cu totul şi cu totul simpatică, mai ales pentru administraţiile subdezvoltate şi pline de nesimţiţi cum sînt cele din România şi India. Dacă tipii ăştia ar avea concurenţă? Dacă aceste administraţii ar fi reformate nu prin şuturi în fund de la nivel înalt, ci prin concurenţă onestă de la nivelul cetăţeanului? Dacă dl Valmiki nu este infractor, ci vizionar? Sau şi una, şi alta? Fără legătură cu cele de mai sus, o altă ştire m-a pus pe gîndiri. Dna Tracy Jopek este o mamă îndurerată. Băiatul ei de 20 de ani a fost ucis în Irak în 2006. La un miting electoral recent, dna Jopek i-a oferit lui Barack Obama o brăţară cu numele fiului: sergent Ryan David Jopek. De atunci, Obama poartă brăţara la fiecare miting. Dna Jopek spune că fiul ei îşi iubea ţara, ea îşi iubeşte ţara, dar nu crede că rămînerea în Irak o să justifice în vreun fel sacrificiul lui. "Nu vreau să mai moară şi alţi tineri acolo." Dna Jopek a făcut acest gest după ce a văzut la televizor că senatorul John McCain, candidatul republican, poartă o brăţară cu numele caporalului Matthew Stanley, ucis în Irak în 2007. Mama lui Matthew i-a dat această brăţară senatorului şi i-a spus: "Faceţi tot ce puteţi pentru ca sacrificiul fiului meu să nu fi fost în zadar". "Vreau să vă asigur" - spune McCain la televizor - "că nu a murit în zadar, că nu ne vom preda şi că scopul este victoria". Dacă respiraţi adînc, aveţi tot dreptul. Eu am simţit nevoia să fumez o ţigară. Aş putea să vă servesc vreo două teorii deştepte care spun că în politică trebuie să predomine raţiunea. Dar ştim bine că nu aşa funcţionează lumea. Politica este şi despre emoţii. Există însă emoţii prosteşti, exaltări stupide, idiosincrasii ridicate la nivel de principii. Aşa cum există şi emoţii legitime, umane, în faţa cărora trebuie păstrat respectul. Durerea este una dintre acestea. Pînă la urmă, totul se reduce la întrebarea chinuitoare: care mamă are dreptate? Londra, 19 februarie
