De ce nu are Parlamentul European şapcă?
Rezumatul ştirii aşa cum a apărut în ziare sună astfel: preşedintele Cehiei, ţara care deţine preşedinţia Consiliului UE, s-a adresat Parlamentului European şi a spus că Uniunea este o nouă URSS. La auzul acestor cuvinte, parlamentarii europeni au huiduit şi l-au întrerupt pe vorbitor. Această ştire spune mai multe despre ziare decît despre ce s-a întîmplat acolo. O ştire fără conflict nu e ştire. Pe acest principiu, jurnaliştii au făcut un conflict dintr-o dezbatere ceva mai aprinsă. Altfel, ambele părţi ale ştirii sînt dacă nu false, măcar umflate pînă la nerecunoaştere. Deci, nu, preşedintele ceh nu a spus că UE=URSS, iar europarlamentarii nu l-au scos în şuturi din sală, aşa cum părea să sugereze ştirea. De fapt, au existat vociferări, aşa cum au existat şi aplauze entuziaste din partea grupului euro-sceptic/naţionalist. Preşedintele PE a spus după discurs: "Mulţumesc lui Dumnezeu că trăim într-o democraţie europeană unde fiecare se poate exprima. În parlamentele din trecut sînt sigur că nu puteaţi ţine acest discurs". Adică a taxat elegant aluziile lui Vaclav Klaus. Pentru că despre aluzii a fost vorba. Dar ce a spus Klaus, de fapt? Rezum foarte pe scurt: începe curtenitor şi politicos la adresa instituţiilor europene, vorbeşte mult despre Cehia şi despre rolul său în UE, spune că ţara sa nu este dezamăgită de ce s-a întîmplat după aderare, pentru că a avut aşteptări realiste, pentru că UE este o creaţie a oamenilor şi e marcată de interesele, viziunile şi ideilor oamenilor. Spune că nu există alternativă pentru Cehia faţă de apartenenţa la UE. Adaugă că, în viziunea cehilor, Uniunea are două scopuri: să abroge barierele în libertatea de mişcare a oamenilor, mărfurilor, ideilor şi să furnizeze acele bunuri publice care nu pot fi furnizate doar prin cooperare bilaterală între state. Pînă aici, nimic deosebit. Dar continuă: faptul că nu există alternativă la UE nu înseamnă că integrarea este un fel de sfîrşit al istoriei şi că actuala formulă instituţională nu poate fi criticată. De asemenea, afirmă ideea că UE este condamnată să fie o uniune din ce în ce mai integrată (ever-closer Union), o dogmă care trebuie combătută. UE nu e un scop în sine, spune Klaus, ci un instrument pentru a asigura libertatea şi economia de piaţă. Asta a fost critica ideilor, apoi trece la critica instituţiilor. Spune el: "actualul sistem de luare a deciziilor în UE este diferit faţă de o democraţie parlamentară, testată de istorie. Într-un sistem parlamentar normal, o parte din parlamentari susţin Guvernul şi o parte sînt în opoziţie. În Parlamentul European, acest aranjament lipseşte. Numai o singură alternativă este promovată, iar cei care îndrăznesc să se gîndească la altă opţiune sînt etichetaţi ca inamici ai integrării europene. Pînă nu de mult, în partea noastră de Europă am trăit într-un sistem politic care nu permitea alternativă şi nici opoziţie parlamentară. Prin acest experiment, am învăţat lecţia dură că, fără opoziţie, nu există libertate". Asta a fost tot. De aici au spus ziarele că, după Klaus, UE = URSS. Dar o paralelă istorică într-un context foarte limitat nu e totuna cu o echivalare. Săracul Klaus este victima propriei imagini de eurosceptic feroce. Dacă e victimă, nu înseamnă neapărat că are şi dreptate. Dar Klaus nu este un extremist şi nu merită să fie atît de uşor pus la colţ. De fapt, el exprimă un punct de vedere cu tradiţie în ce priveşte UE. Este linia de critică a conservatorilor britanici, aşa privea şi doamna Thatcher, UE: o construcţie care trebuie doar să asigure libertatea de circulaţie şi economia de piaţă, nu un scop în sine. Am putea spune că el este ultimul şef de stat thatcherist coerent din Europa, după ce actualul Partid Conservator a migrat spre centru. Apoi, Klaus face saltul de la a critica ideea de integrare perpetuă cu o finalitate anume la critica punctuală a Parlamentului European. Iar aici devine din critic onest un căutător de nod în papură. Spun că e un critic onest în prima parte, deşi nu sînt de acord cu el, mă situez mai degrabă în tabăra celor care doresc o integrare politică profundă în UE, dar pot să recunosc că argumentaţia sa pleacă din îngrijorări oneste. În ce priveşte Parlamentul însă, chiar argumentaţia se învîrte într-un cerc vicios. Parlamentul European este o instituţie bizară pentru un eurosceptic: dacă UE ar trebui să fie doar o uniune de state care înlătură barierele dintre ele şi cooperează pentru a atinge scopuri comune, atunci PE nu are ce căuta în schemă. PE nu reprezintă statele, ci popoarele europene (sau poporul european, pentru eurofederalişti). O viziune interguvernamentală pură ca aceea expusă de Klaus tratează UE doar ca pe o formă foarte sofisticată de cooperare între guverne, popoarele sînt reprezentate doar prin aceste guverne. Pe aceste baze, euroscepticii şi interguvernamentaliştii s-au opus permanent ca PE să devină un parlament clasic. PE împarte puterea legislativă cu guvernele din Consiliul UE (de fapt, Consiliul are mai multă putere legislativă decît PE). PE nu are putere formală de iniţiativă legislativă (Comisia are acest drept). De cînd a început alegerea directă a europarlamentarilor, la finele anilor ’70, PE este într-o permanentă luptă cu celelalte instituţii, pentru un rol al său. Iar statele membre şi guvernele lor au fost mereu reticente să îi acorde puteri. În aceste condiţii, PE nu are cum să fie un parlament clasic, deşi ar dori-o. Moment în care Klaus vine şi spune: dar de ce PE nu seamănă cu un parlament dintr-un sistem parlamentar, pe modelul testat şi aprobat de practica istorică? Îmi pare " cum ziceam " căutător de nod în papură. E ca în bancul cu ursul care cere o brichetă de la iepuraş şi apoi îl bate că nu are şapcă. Guvernele statelor membre au împiedicat PE să funcţioneze ca un parlament clasic, tocmai pentru că viziunea interguvernamentalistă a fost mereu mai puternică. Acum, un eurosceptic vine, în linia interguvernamentalistă, şi spune: băi, Parlamentule, dar de ce nu ai şapcă, de ce nu semeni ca un parlament clasic? Este nedrept. Cît despre lipsa opoziţiei din PE, acuzele sînt, pe lîngă nedrepte, şi nefondate. Dar acest punct deschide o discuţie interesantă despre cele două drepte europene: o dreaptă eurosceptică reprezentată de Klaus şi una pro-integrare care a fondat Uniunea Europeancă. Săptămîna viitoare voi vorbi despre cum poţi fi (şi merită să fii) de dreapta şi euro-entuziast.
