Dar cu sinuciderea aţi încercat?
"Ciocnirea dintre evreii israelieni şi arabii palestinieni este o tragedie, nu un western cu băieţi buni şi băieţi răi. Este o tragedie pentru că se ciocnesc două dreptăţi. Israelienii sînt în Israel pentru că nu au unde să meargă altundeva. Palestinienii sînt în Palestina pentru că nu au unde să meargă altundeva. Este un conflict între victime şi între nişte oameni care, de-o parte şi de alta, au cereri legitime faţă de acest pămînt". Aşa spune Amos Oz într-un interviu pasionant publicat de The Independent în 19 martie a.c. Titlul interviului este profund tendenţios: "Vocea raţiunii în Israel: Amos Oz despre război, pace şi viaţa de outsider". Este o întîlnire interesantă între Johann Hari, un stîngist altfel molcom de la ziar, şi Oz, un stîngist simpatic. Amîndoi pacifişti coerenţi. Amîndoi predispuşi la dialog. Dar totuşi nu se prea înţeleg. Oz locuieşte în Israel şi se simte solidar cu poporul israelian, deşi e perceput de majoritate ca un trădător din cauza pacifismului său (de unde şi a doua parte a titlului acestui interviu). Hari nu locuieşte în Israel şi nu se simte solidar cu nimic de acolo, dar are nişte principii oarbe cu care vede o realitate complicată. Încercaţi să citiţi interviul pe Internet, chiar merită. Începe ca un elogiu. De fapt, cea mai mare parte este un elogiu: despre Oz şi viaţa sa, despre familia sa de evrei care au fugit de Europa, nişte "europeni devotaţi într-o vreme cînd nimeni nu era european" (aş adăuga aici o butadă spusă de Oz în altă parte: cînd au fugit din Europa, pe ziduri scria "Evrei, duceţi-vă în Palestina!", acum pe zidurile Europei scrie "Evrei, afară din Palestina!"). În interviu mai apare povestea ciudată a mamei sale, care s-a sinucis în Israel, după ce fugise de moarte în locul care urma să devină Israel. În fine, aflăm despre experienţa soldatului Oz, cu amintiri din nişte războaie de supravieţuire (1967 şi 1973) în care spune că ar lupta şi azi. Iar aici începe să se rupă armonia faţă de jurnalistul cu principii al dracului de înalte. Adică există războaie drepte pentru israelieni? Mă rog, o abia sesizabilă ridicare din sprînceană. Dar Oz se salvează în ochii interlocutorului pentru că începe povestea lungii sale disidenţe faţă de majoritatea israeliană, cînd s-a opus invadării Libanului şi colonizării teritoriilor ocupate. În fine, discuţia ajunge la evenimentele curente. Unde sar scîntei. Oz a susţinut recenta operaţiune din Gaza. Ziaristul aproape ia foc. Nu am loc să citez tot pasajul, firul logic este următorul: Oz " Hamas a tras 10.000 de rachete în Israel, nici o ţară din lume nu poate accepta aşa ceva pur şi simplu întorcînd celălalt obraz, imaginează-ţi 10.000 de rachete care cad în Yorkshire. Ziaristul " Dar Oz nu îşi aplică propriul criteriu, spune că trebuie să existe empatie, dar nu vede şi punctul de vedere palestinian, ce ţară ar accepta 40 de ani de ocupaţie violentă, ce ţară ar accepta să fie înfometată pentru că a votat liber? Oz " Dar Egiptul are graniţă cu Gaza, de ce nu furnizează egiptenii cele de trebuinţă în Gaza? Nu e rezonabil să dai cu rachete în Israel şi să te plîngi că tot noi nu le furnizăm mîncare. Ziaristul " Şi totuşi Oz ştie că Israelul presează Egiptul să ţină graniţa închisă. Şi tot aşa. Ziaristul independent reproduce ce spune Oz şi din cînd în cînd introduce pe fir adevărul absolut, nu cumva să ne scape. Ar fi greţos dacă n-ar fi tragic. Iar stilul argumentelor este cel cu "voi aţi împuşcat negri!". Israelul răspunde rachetelor. Dar Israelul a ocupat teritoriile (dacă te-ai pune la mintea lui, i-ai spune că le-a ocupat în urma invaziei arabe, dar cu minţile odihnite nu trebuie să faci incursiuni istorice, pentru că apoi nu se mai opresc). Dar din Egipt de ce nu vine mîncare? Evident, Israelul controlează Egiptul într-un mod miraculos. Nu schimbul de replici în sine e important aici. În definitiv, aşa ceva auzi zilnic la BBC, şi uneori chiar se dă şi punctul de vedere israelian. Interesant este modul cum decurge dialogul, de la elogiu la şuturi în fund. La început, Oz este măreţ, ziaristul este intimidat de întîlnire, găseşte cu greu cuvinte pompoase în engleză. Să ne înţelegem, nici mai tîrziu nu se coboară ştacheta. Omul rămîne politicos, deşi aprig. Dar divorţul dintre ei este vizibil. Şi este divorţul dintre pacifismul realităţii dure şi pacifismul principiilor seci. Este un conflict mai important decît realizează chiar interlocutorii. Oz o fi el pacifist pentru standardele israeliene, dar pacifistul din Londra îl judecă fără rest pe deviaţionist. Nu contează că Oz trăieşte în sudul Israelului, acolo pe unde pică rachetele Hamas, nu contează că cere anchete judiciare independente pentru toate incidentele nelămurite din Gaza. Pacifist eşti pînă la capăt sau nu eşti deloc. Argumentul cu rachetele din Yorkshire cade în gol, empatia ziaristului independent se aplică numai palestinienilor, nu şi israelienilor. Doar sînt acolo abuziv, aşa că să facă bine să se ferească de rachete, nu? Orice discuţie raţională încerci se sfîrşeşte mereu în "e pămîntul altora", fie că vorbeşti cu un extremist musulman sau cu un pacifist occidental (şi nu e bine să o începi prin a reaminti de legitimitatea istorică şi internaţională a apariţiei statului Israel, eşti deja extremist dacă susţii aşa ceva). În excelentul său roman Fima, Oz descrie viaţa simpaticului personaj cu acelaşi nume: un idiot genial, un încurcă-lume generos, un bărbat uneori abject, absolvit doar de ghinionul care îl urmăreşte. Din cînd în cînd, Fima se visează ajuns în fruntea Israelului, cu unicul scop de a face pace cu arabii. Într-unul dintre momente, "se autoproclamă pe loc preşedintele statului şi se hotărî la un pas dramatic " în ziua comemorării masacrului de la Deir Yassin va face acolo o vizită prezidenţială şi va ţine o cuvîntare scurtă, dar tranşantă, printre ruinele satului: fără a intra în speculaţii despre a cui vină e mai mare, noi, evreii israelieni, înţelegem profunzimea suferinţelor prin care au trecut în ultimii patruzeci de ani arabii palestinieni şi, pentru a le pune capăt, vom face tot ce ne stă în puteri, în afară de a ne sinucide". Nu ştiu ce mai crede Oz despre această soluţie. Poate că acel "în afară de a ne sinucide" strică tot efectul. De ce să excludem atît de categoric o posibilitate care ar deschide drumul către pace? Toţi pacifiştii lumii ar răsufla uşuraţi. Nu asta era ideea?
