Dădaca şi justiţiara

În ultimul timp au apărut o serie de filme ai căror eroi principali sînt, de fapt, eroine. Nimic neobişnuit în aceasta - veţi spune - toate filmele, de cînd lumea, aveau şi eroine. "Şi"-ul de dinainte e important pentru că, în multe comedii sau thriller-uri medii, să le zicem "clasice", personajele feminine existau, aveau un rol destul de important (pe lîngă cel evident decorativ), dar, în general, în asociere cu eroul principal masculin. Aşa cum am constatat şi în cazul filmului Un pic însărcinată (regia Judd Apatow), acum, în destule situaţii, rolurile s-au inversat: personajele masculine sînt, într-o oarecare măsură, accesorii ale celor feminine. Blonda deşteaptă şi de carieră din Un pic însărcinată s-ar fi descurcat şi fără tatăl copilului; l-a acceptat, în cele din urmă, pentru că aşa era mai bine într-o ordine etică superioară, şi asta numai după ce potenţialul partener a trecut o serie de probe. Dădaca, alias Scarlett Johansson, din Jurnalul unei dădace (regia Shari Springer Berman, Robert Pulcini) este, de fapt, un antropolog într-o etapă tranzitorie, de căutări existenţiale. Însăşi această postură, de căutare a identităţii, este una mai curînd caracteristică eroului decît eroinei, în filmele sau poveştile tradiţionale: e de ajuns să-l menţionăm pe Făt-Frumos, cu toate drumurile lui iniţiatice, şi să ne aducem aminte că, în cazul lui, personajele feminine sînt fie ajutătoare, fie scopul/recompensa demersului său bărbătesc. În cazul filmului menţionat, personajul feminin este actantul însuşi, în timp ce cel/cele masculine îndeplinesc mai curînd rolul de ajutoare: vecinul care se îndrăgosteşte de dădacă o ajută nu doar să facă faţă situaţiei imposibile în care se află, ci şi să-şi dea seama mai uşor încotro se îndreaptă căutările existenţiale ale eroinei. Dacă, aici, relaţia femeie-bărbat apare într-o variantă fericită, în ceea ce-i priveşte pe părinţii copilului de care Scarlett Johansson are grijă (interpretaţi savuros de Laura Linney şi Paul Giamatti), aceasta se materializează într-o versiune horror: mama este mereu singură, ascunzîndu-şi, binecrescut, nemulţumirile într-o seamă de acţiuni sociale goale, în timp ce tatăl, preocupat doar de afacerile sale, este atît de absent încît e reprezentat aproape fără chip. Deşi aparent opacă şi obtuză, mama trece şi ea prin propriile clarificări, drept urmare alege divorţul, sacrificînd comodităţile. Dădaca, în final, nu se întoarce doar la meseria ei adevărată (antropologia), dar şi restabileşte echilibrul social (datorită ei, mama se luminează şi acţionează cum am amintit), îndeplinindu-şi misiunea civică. În Curaj nebănuit (regia Neil Jordan), eroina întrupată de Jodie Foster duce la extrem rolul de Făt-Frumos feminin: fiindu-i ucis iubitul, de faţă cu ea, şi ea însăşi bătută aproape mortal, Erica se transformă într-o justiţiară care ucide, pentru a se apăra; dar şi pentru că, în anumite situaţii, nu pare să existe o altă cale de ieşire. De fapt, cum ea însăşi îşi va da seama mai tîrziu, în majoritatea incidentelor în care a fost implicată se puteau găsi şi alte ieşiri decît cea extremă: Erica o alege însă pe aceasta, ca un soi de protest împotriva agresivităţii şi violenţei fără rost a societăţii în care trăieşte. De cele mai multe ori, agresorii apăreau ca răi fără motiv, dintr-un soi de imbold neraţional de a-i zgîndări pe ceilalţi, de a le încălca intimitatea şi de a avea un folos de pe urma lor. Desigur că toate acestea nu justifică crima în sine: de altfel, Erica se opreşte odată ce îl omoară şi pe asasinul prietenului ei. Dar felul în care "performează" toate aceste omoruri este interesant: departe de ipostaza unui Batman sau Spiderman, justiţiara Jodie Foster are, în primul rînd, o reacţie de apărare: chiar dacă, la modul concret, s-ar fi putut găsi soluţii de ieşire mai paşnice din respectivele situaţii de criză, din perspectivă morală nu s-ar fi putut... Rolul personajelor feminine începe să se schimbe, vizibil, în diversele produse ale culturii populare: e o constatare, şi nicidecum un manifest feminist.