Copii, premii, România
Să ai copii buni, talentaţi, să nu spunem chiar supradotaţi în România e... nostim. Cuvîntul ăsta, destul de simpatic, reprezintă, cu siguranţă, un eufemism. Dar, în acelaşi timp, denotă şi aproape veşnic existenta doză de ironie neaoşă: doar înarmat cu ea poţi face faţă unor situaţii altfel (într-un registru serios) absurde. Despre copii şi diversele sisteme şi instituţii în care aceştia sînt încadraţi avem, mai întîi, o imagine utopică, bazată pe filmele şi cărţile din domeniu. Realitatea - se ştie - o contrazice dramatic (e suficient să amintesc de pamperşi schimbaţi şi nopţi pierdute). Te-ai aştepta însă ca, în toată agitaţia şi, pînă la urmă, munca legată de creşterea unui copil să existe o anumită doză dacă nu de idilism, măcar de festivism: din cînd în cînd, cel puţin, să ţi se ofere senzaţia, de undeva, din exterior, că viaţa e o sărbătoare, că e foarte bine că ai un copil şi că cineva (în afară de cercul strîmt al familiei tale) are grijă de tine (nu în sensul lui Big Brother, ci la propriu, şi într-un mod pozitiv...). Mai concret: ai vrea, ca mamă (cît de mult îmi place mie expresia asta, atît de "din suflet", auzită în diverse contexte...), ca societatea, prin diversele ei instituţii, să-ţi asigure măcar cîteva momente plăcute şi - de ce nu - de mîndrie. În care să te bucuri, oarecum public, că ai un copil reuşit, pentru care te-ai străduit... În filmele americane auzim mereu "to be proud of...", "to make me proud of...", în contexte familiale. Tot acolo vedem instituţii în care odraslele şi ale lor familii sînt implicate, în care aceştia se manifestă, dau măsura diverselor lor talente şi sînt apreciaţi în mod festiv. Sîntem deja sufocaţi de imaginea meciului de baseball în care puştiul familiei din film, pînă atunci obscur şi marginal, iese, în final, victorios... La noi, în cele mai multe cazuri, sentimentul festivului, al sărbătorii este înlocuit cu cel al derizoriului... Ei, da, copilul e bun, a luat un premiu, super, dar, pînă la urmă, ce contează: a se citi - în contextual general, în care toate merg prost, în care preţurile sînt mari etc... Acest tip de sentiment l-am trăit cu propriul meu copil cînd s-a întîmplat să ia mai multe premii la concursuri de matematică. În ultima perioadă am fost cu el la concursul Cangurul, Arhimede şi Abac. Concursurile respective se ţin în diverse licee bucureştene, în faţa cărora se adună un soi de comunitate neoficială a părinţilor şi copiilor competitivi. Sau, măcar, interesaţi de latura asta performantă şi de partea cu "making proud of..." de care vorbeam mai înainte. Cînd spun comunitate, să nu vă imaginaţi, iarăşi, ce ştim din filme: o ceată de oameni fericiţi şi exuberanţi, care se cunosc între ei şi-şi strîng mîinile cînd se văd... Ci o mulţime de oameni care, cel mult, se recunosc din priviri, schiţat, şi-şi asumă, cît se poate de discret, mai degrabă şters, faptul că fac parte din acelaşi grup. Acest lucru nu ar fi nimic dacă s-ar întîmpla numai în cazul participării la competiţii: se petrece însă şi la premieri... Duminica trecută am asistat la premiile concursului de matematică Arhimede, festivitate care s-a ţinut la Liceul "Nichita Stănescu", undeva în Balta Albă. Ajunşi acolo, la ora la care am fost anunţaţi, am aflat, evident, că premiile pentru clasa a IV-a vor fi decernate cu o oră mai tîrziu. Evident, totul se decalase... Decernarea în sine era o lungă coadă de copii amestecaţi cu mîndrii părinţi şi bunici, îmbrîncindu-se care să ajungă primii în faţă. Oricît de talentaţi la matematică, ai noştri copii ştiau, din cei 7 ani de-acasă, că, dacă nu dai din coate, rişti să nu mai ajungi unde ţi-ai propus. Datul din coate a fost, ca întotdeauna, neplăcut. Festivismul a lipsit, ca de obicei. Un singur lucru m-a înduioşat la premiile astea, şi nu pot să nu-l menţionez: copiilor li s-au dat, pe lîngă cîteva culegeri de matematică, şi... bani. Copilul meu, cu premiul al treilea, a luat 300.000 de lei. Primii bani cîştigaţi de el onest, prin muncă intelectuală.
