Comparaţi, băieţi, comparaţi!

Comparaţia este poate cel mai relevant exerciţiu de discurs politic. O comparaţie îţi poate spune uneori mai multe despre gîndurile unui emiţător de idei, decît un întreg volum. Iată-l, de pildă, pe emiţătorul de idei Mitică Dragomir. Cînd DNA s-a decis să ancheteze genţile cu bani de prin fotbalul românesc, Mitică Dragomir a emis această magistrală comparaţie: "Mie îmi era mai bine pe vremea lui Stalin, acum e stat poliţienesc". Am ciulit urechile cînd am auzit-o pentru că se plia pe o idee mai veche a mea pe care am abandonat-o: Stalin în imaginarul TV românesc. Tam-nesam, diverşi tipi şi tipe de la televizor cred cu toată tăria că ei trăiesc în plin stalinism. Vezi bine, aşa îşi imaginează ei că făcea şi Stalin: tu, cetăţean sovietic, te duci la televizor, zici că tătuca e criminal şi că NKVD face poliţie politică, după care procurorii te invită politicos la audieri pentru că n-ai plătit taxele la stat, dar dacă nu poţi să vii, aduci hîrtie de la avocat şi amîni înfăţişarea. Da, exact aşa era în vremea lui Stalin. Cum ziceam, am abandonat ideea din lipsă de timp, nu de clienţi, dar o vînd bucuros cuiva preocupat de comparaţii zevzece. Ştiu exact şi cînd mi-a venit ideea asta cu Stalin. Un alt gînditor politic magistral, Ion Iliescu adică, a spus la un moment că legea lustraţiei înseamnă "un stalinism întors pe dos". Pesemne aşa ştie Ion Iliescu că se proceda pe vremea lui Stalin: după o viaţă de trăit bine în nomenclatură, după aproape două decenii de condus în democraţie, vine o lege care te invită politicos să ieşi la pensie din politică, să faci afaceri, să-ţi scrii memoriile sau doar să-ţi consumi liniştit pensia de 20 de ori mai mare decît a agricultorilor. Exact aşa au fost lustrate şi cele circa 1,5 milioane de victime ale represiunii staliniste din 1937-1938 (deşi unele surse răuvoitoare, dar documentate, spun că au fost împuşcate, în ritm de 1000 pe zi). Mi-am adus aminte de aceste victime ale stalinismului, care sînt Iliescu şi Dragomir, auzind alte două comparaţii care m-au lăsat mască. La Chişinău fiind, mă văd cu o doamnă foarte drăguţă, genul "activist-pînă-la-moarte". Fiind foarte preocupată de libertatea de exprimare, îmi tot povesteşte ce se întîmplă în Moldova cu ziariştii, cum au făcut jurnaliştii de la televiziunea de stat greva foamei atunci cînd şi-a numit Voronin şefii la post, cum au fost evacuaţi şi bătuţi de scutieri, cum UE şi Consiliul Europei au cerut permanent de atunci Guvernului de la Chişinău depolitizarea postului de stat, cum acesta are un program greţos pro-comunist. E vizibil cu ochiul liber că televiziunea moldovenească e blocată undeva în epoca în care ştirile însemnau relatări despre exportul de grîne combinate cu părerea preşedintelui despre orice, totul asezonat cu cîte un şut în gură trădătorilor din opoziţie. Asta fiind situaţia, doamna de care vorbesc îmi relatează convorbirea pe care a avut-o cu altă doamnă, o reprezentantă a Consiliului Europei. Aşa cum implică job-description-ul, activista noastră îi înşira starea de fapt. La care doamna de la Consiliul Europei, o franţuzoaică, îi replică ceva de genul: ei, dragă, lasă, că aşa e peste tot, şi la noi Sarkozy controlează France 1, nu-i mare lucru. Dacă nu aţi înţeles foarte clar comparaţia, Franţa e ţara aceea unde jurnaliştii de la televiziunea publică au făcut grevă faţă de ideea ca televiziunea finanţată de stat să aibă anumite restricţii la publicitate, ca să nu mai facă concurenţă neloială posturilor private. Stalinism curat " ar zice Mitică Dragomir la o aşa grozăvie " e fix acelaşi lucru ca în Moldova, unde jurnaliştii sînt scoşi în şuturi de miliţieni şi anchetaţi pentru subminarea ordinii de stat. Şi pentru că tot m-am apucat să colectez comparaţii prosteşti din Moldova, mai am una. Ziarul britanic The Independent a scris un articol despre alegerile de acolo, oarecum critic faţă de Partidul Comuniştilor. Un anume Luke March, Senior Lecturer in Post-Sovietic Politics, University of Edinburgh, spune prezentarea, trimite un fel de drept la replică ciudat, unde subliniază succesele economice ale guvernării comuniste şi stabilitatea adusă ţării şi mai ales succesele electorale remarcabile ale partidului, care chiar şi acum a luat 45% din voturi, ceea ce reprezintă "o performanţă electorală la care partidele noastre nu pot decît să viseze". Desigur, laburiştii şi conservatorii nu ar putea decît să viseze şi la altele, de pildă la controlul cvasi-total al televiziunilor, de unde se informează 88% din populaţia Moldovei, la controlul abuziv al administraţiei, la întocmirea cel puţin dubioasă a listelor electorale. În rest, toate sînt la fel, Anglia este tot cam ca Moldova, iar Voronin ar fi un politician de mare succes la Westminster, Gordon Brown ar putea doar să viseze la aşa ceva. În condiţiile în care un senior lecturer în studii postsovietice (deci aşa s-au reciclat kremlinologii de pe vremuri, mă întrebam eu ce s-a ales de ei!) face asemenea comparaţii, ce aşteptări să mai ai de la umilul gînditor politic Vladimir Voronin, care declara înainte de alegeri că în Moldova există doar două forţe politice: "Partidul Comuniştilor, pe de o parte, şi forţele radicale de dreapta, pe de altă parte". De altfel, Voronin nu face decît să se înscrie într-o întreagă galerie de gînditori de stînga pentru care nu există dreaptă legitimă. Pentru ei, toată dreapta e fascistă. Naomi Klein sau Noam Chomsky ar fi mîndri de el. Ca, de altfel, şi Adrian Severin, care scoate furibund cădelniţa laică din patrafir şi aruncă cu epitetul de "fascistoid" în oricine îl enervează (cînd Patapievici l-a făcut incompetent, Severin i-a spus că e fascistoid, arătîndu-şi competenţele). Şi pentru că am pomenit mai sus de maestrul universal al comparaţiilor groteşti, acest megastar al gîndirii sucite, nu, nu la Severin mă refer, ci la Noam Chomsky, acesta şi-a exprimat recent o opinie despre alegerile din Iran. Despre care a spus că nu au fost nişte alegeri corecte, pentru că mulţi candidaţi au fost respinşi de către autorităţile religioase, deşi, spune el, ceva similar se întîmplă şi în societăţile vestice, unde, dacă nu ai o avere mare, nu poţi candida, o formă de respingere similară. Da, e exact acelaşi lucru! De pildă, dacă ar fi trăit în Iran, Obama ar fi trebuit doar să-i convingă pe mullahi că e un om de bine întru Allah, în loc să facă atîta efort ca să strîngă fonduri de campanie şi, la ce talent oratoric are, i-ar fi fost chiar mai simplu. Iar dacă trăia în stalinism, mă gîndesc eu, scăpa şi de problema religioasă, şi de problema banilor. De la Mitică Dragomir şi Noam Chomsky, marile spirite se dau cap în cap cu logica. P.S. Cînd să trimit articolul la redacţie, dau peste această ştire: "Prim-vicepreşedintele Adriean Videanu susţine că activitatea Comisiei de anchetă a modului în care au fost cheltuiţi banii pentru publicitate de către Ministerul Turismului arată revenirea la practici staliniste". Da, exact aşa îi făcea Gheorghiu-Dej lui Coposu: îl chema la Parlament la audieri, dădea informaţii pe sub mînă la Scînteia…