Comedii de week-end

Ce poţi face într-un week-end în Bucureşti, cînd copiii sînt în vacanţă? Evident, dacă eşti un individ mai curînd spectator decît actor, şi pe deasupra destul de ancorat în copilărie şi amator de utopii şi iluzii, n-ai decît să te duci la film. Fac asta de la 16 ani încoace, cînd, în zilele din vacanţa de vară, în care rămîneam în Bucureşti, o porneam cu cîţiva prieteni pe Bdul 6 Martie de atunci, la vînătoare de filme mediocre. Mi-a rămas şi acum acest obicei, singura diferenţă fiind că acum bîntui mai confortabilele şi mai răcoroasele mall-uri. Aşa am ajuns, într-un singur week-end, la 3 filme, toate potrivite programului de trăiri vesele de vacanţă şi nicidecum listei esenţiale a cinefilului cult. Cel dintîi, Păcală se întoarce, ar fi trebuit să fie un eveniment: în sfîrşit o urmare sau un remake al tradiţionalului Păcală de altădată, un clasic al comediei româneşti. Am plecat chitită să rîd cu gura pînă la urechi, în stilul Geo Saizescu, dar n-a fost chiar aşa. Am rîs, ce-i drept, destul, dar cam de la a doua jumătate a filmului încolo. Prima parte era, probabil, o găselniţă, care la mine nu a ţinut: totul se baza pe un foarte lung schimb de replici, în stilul înţelepciunii populare, în snoave şi ghicitori. Păcală se întorcea din Italia, unde fusese, desigur, să-şi găsească norocul: în aceeaşi tentă rustică, aduce de acolo un ţap şi un cocoşel. Cu alte cuvinte, nici Păcală nu e altceva decît un pierde-vară, dar unul pe linia "pozitivă": nu prea munceşte, este sub demnitatea lui de "isteţ", iar de păcălit, îi păcăleşte numai pe cei care merită. "Dreptul" de a nu munci i-l dă inteligenţa asta populară sau populistă, în virtutea unui ciudat principiu nescris: dacă eşti dotat, ai un statut, e suficient aşa, nu mai trebuie să te agiţi. Păcală şi Tîndală, partenera lui feminină, se plasează undeva între nebunii satului ("nebun" cu conotaţiile mai curînd de "bufon", "înţelept", "şmecher") şi justiţiari: ei sînt cei care îi pun la punct pe cei trei reprezentanţi ai autorităţilor hoaţe şi desfrînate. De altfel, filmul abundă în trimiteri la actualitatea socio-politică: altădată le-am fi spus "şopîrle", acum mi se par superflue. Cel de-al doilea film, Despre dragoste şi alte aiureli - Date movie, regia Jason Friedberg, Aaron Seltzer, este o parodie la o serie de filme pe care le-am văzut în ultimul timp, dar o parodie groasă, chiar scabroasă. Nu atît de supărătoare pe cît de dezgustătoare sînt scenele, pentru că îngroşarea lor este vizibil intenţionată. Cîteva exemple pot fi relevante: o grasă imensă din ale cărei proeminenţe deloc apetisante un grup de negri duri, pe post de Pygmalioni, scot "maioneză proastă" pentru a o transforma, în cele din urmă, într-o fată drăguţă; un motan siamez care se chinuie, vizibil transfigurat, să-şi facă nevoile pe un WC (parodie la cel din Un socru de coşmar De Niro) - motan care, în final, devine iubitul unei doamne în vîrstă fără prejudecăţi; un ghemotoc din părul de pe piept al tatălui băiatului scuipat de tatăl fetei... Seria ororilor nu e nevoie să fie continuată. Un film în care sugestiile din altele, precum Nuntă