Ciudăţenii
Ne-am învăţat cu toţii să ne mişcăm într-o anumită lume, pe care o considerăm nu doar a noastră, ci "cea bună", şi, mai grav, cea adevărată sau reală. Dacă sîntem obişnuiţi, printre altele, să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, să mîncăm aceleaşi lucruri, să ne conversăm pe teme eterne, cu grupul nostru de oameni, să privim emisiuni de televiziune identice şi, în sfîrşit, să străbatem locuri previzibile, ni se pare că norma este aceasta - că ceea ce facem noi e cît se poate de firesc, şi ce e în afara ritualului nostru cotidian e, dacă nu greşit, măcar straniu şi inacceptabil. Despre lucrurile acestea, ciudate, "celelalte", aflăm din surse indirecte, care nu ne pot atinge prea mult, dincolo de gradul mediu de confort. Uneori însă, dintr-un motiv sau altul, sîntem nevoiţi să trecem graniţele dintre lumi, să o părăsim, temporar, pe a noastră, şi să păşim într-una pe care nu o prea înţelegem. Impactul e mai mult sau mai puţin şocant, iar ceea ce vedem acolo avem tendinţa să calificăm drept "ciudat". Aşa am păţit eu însămi în cartierul de business din Pipera, în căutarea unor firme ce-şi aveau sediul în unele dintre clădirile uriaşe şi standardizate împotriva cărora s-a organizat, recent, un meeting de protest. Era evident că nu aparţineam peisajului, pentru că, fără maşină fiind, nu aveam, practic, pe unde merge: nu existau trotuare. Aşa că singura soluţie rămînea linia de tramvai: pe aceasta puteai înainta, cu excepţia momentului în care venea... chiar tramvaiul; atunci trebuia să te dai, agil, într-o parte... Odată ajuns la destinaţia finală, body-guard-ul de la intrare îţi înmîna... o cartelă. Cartela în cauză nu deschide nici o uşă, ci... un lift. La etajul doi, liftul nu opreşte şi, evident, nici nu se deschide fără cartelă. Top security, probabil, a firmei respective. Ceea ce nu a ştiut bietul bodyguard e că eu am fobia lifturilor. Că pot urca oricîte etaje pe jos, mai curînd decît să fiu expusă potenţialului risc de a sta într-o cutie închisă cîteva ore. Ca atare, am căutat să eludez sistemul, cu mijloacele mele desuete şi deloc trendy: am luat-o pe scări. La etajul al doilea, surpriză: cartela nu deschidea şi uşa scărilor... Nimerisem drept în alt coşmar al meu, acela de a fi prinsă într-un spaţiu necunoscut, kafkian, fără vreo aparentă posibilitate de ieşire... Noroc că de acolo se putea totuşi ieşi: făceai pur şi simplu cale întoarsă: ceea ce am şi făcut, întorcîndu-mă, exact în punctul iniţial, şi anume la parter. Acolo, am ochit un lift spre care se mai îndrepta şi o altă persoană şi mi-am zis fie ce-o fi, îl iau. M-am urcat în el, ba chiar l-am convins pe domnul respectiv, destul de bonom, să mă însoţească, deşi avea treabă la un alt etaj. Ceea ce omul a şi făcut politicos. Numai că... liftul nu oprea sub nici o formă la etajul doi... A oprit la trei, şi la patru, am luat alţi pasageri, şi... ne-am întors de unde am plecat. Domnul respectiv, amabil, mi-a dezvăluit la coborîre că, probabil, nu am luat liftul care trebuie... M-ar fi însoţit şi la celălalt, abia obişnuindu-se cu funcţia ad-hoc de liftier, dar... avea o şedinţă fix la ora patru. Mi-am luat inima în dinţi, am luat cu asalt liftul celălalt, de una singură, şi... culmea: cartela a mers, nu am rămas între etaje şi uşile chiar s-au deschis la etajul doi. După o discuţie într-un alt limbaj decît cel cu care eram obişnuită, mult mai exact, dar şi mai încrîncenat, am reuşit să plec din această lume nouă, cel puţin pentru mine. Fericită, am găsit metroul care era populat cu oameni vii şi imperfecţi, chiar dacă unii nu foarte prezentabili sau mirosind a transpiraţie. Măcar arătau reali şi m-am simţit mulţumită că scap dintr-un univers cu potenţial orwellian şi mă întorc într-unul destul de derizoriu, dar familiar.