Cine crede în Republica Moldova?

Acum, că Republica Moldova a revenit în forţă pe agenda publică românească, se vorbeşte iar mult despre ţara, uitată mai ieri, de la est. Din păcate, vorbim în acelaşi stil, mult şi prost, plin de bune intenţii, frustrări identitar-istorice şi fără concluzii practice. Rar auzi noutăţi şi abordări originale, iar clişeele facile abundă. Mi s-a întîmplat însă chiar luni să aud un discurs coerent şi interesant de la Oleg Serebrian. Este politolog şi deputat la Chişinău şi a vorbit la dezbaterea organizată de Institutul European din România, "Republica Moldova între vecinătatea eternă şi integrarea europeană". Rezum pe scurt cele spuse de Oleg Serebrian, cu precizarea că nu este un citat, ci doar cîteva notiţe scrise atunci. A vorbit despre un anumit sentiment al falimentului în Moldova, faliment politic, economic şi identitar. A pus de mai multe ori întrebarea seacă "Cine crede în acest stat?" şi a dat şi răspunsul la fel de sec: "Nimeni". Cei care se consideră români văd viitorul lor într-o unire cu România, rusofonii se gîndesc la apartenenţa la o uniune de state ruso-asiatice. Şi unii şi ceilalţi văd actualul stat Republica Moldova ca pe ceva tranzitoriu, provizoriu, în care nu merită să investeşti. Partidele politice din Moldova oferă oamenilor un discurs geopolitic, mai mult decît un discurs politic. Cînd întrebi ce program de guvernare au, ţi se răspunde: să îmbunătăţesc relaţia cu Moscova, să rezolv problema cu gazele, problema cu exportul de vinuri " asta trece drept un discurs de stînga la Chişinău. Dacă răspunsul se referă la îmbunătăţirea relaţiei cu România, problema europeană, eventual NATO, atunci e un discurs de dreapta. Politicile interne nu sînt luate în considerare, ideea e că dacă le rezolvăm pe acestea, relaţia cu Moscova, relaţia cu Bucureştiul, restul se rezolvă de la sine. Sîntem un stat în căutare de suzeran. Ce propune Serebrian? Mai întîi pune o întrebare care ar trebui să fie baza de plecare pentru orice discurs serios de viitor: chiar e pregătită România să încorporeze un milion de rusofoni? Să înghită Moldova cu problemele ei majore, pe lîngă Transnistria şi Găgăuzia? Concluzia, inevitabilă, ar fi că România ar trebui să sprijine Republica Moldova să se consolideze aşa cum este ea astăzi, ca un stat separat şi să încerce să o aducă în Uniunea Europeană, astfel graniţa de pe Prut ar deveni simbolică. Un fel de model al relaţiilor existente acum în interiorul UE între Germania şi Austria. Din păcate, discursul lui Serebrian, deşi foarte aplaudat, mai degrabă s-a pierdut printre altele, oarecum tipice pentru discursul dominant atunci cînd se întîlnesc români din cele două ţări. Sînt cîteva linii logice. Este în primul rînd dis-cursul sentimental-istoric: sîntem un neam, trebuie să ne ajutăm. De obicei asta se spune în faţa unei săli pline de oameni care sînt convinşi deja de asta şi e un fel de ritual de reconfirmare, de reasigurare că aşa este. Plăcut auzului, dar inutil în context. Mai e apoi discursul de tip terapie de grup: ce rău ne-a fost şi ne este, sîntem săraci, comuniştii şi moldoveniştii au dominat tranziţia, corupţia e enormă, sărăcia colosală. Atît, acest discurs nu face aproape niciodată pasul spre viitor, doar constatăm şi ne plîngem că e rău. În fine, ultima formă de discurs inutil este şi cea mai rafinată: dis- cursul geopolitic. De obicei, Rusia este mare, puternică, hotărîtă şi nu va lăsa niciodată Moldova din mînă, Europa este slabă, divizată, nu înţelege Moldova şi oricum nu o vrea, iar România e prea mică pentru a face ceva. Nu zic că nu e adevărat, afirm doar că dacă facem din geopolitică o obsesie, atunci ne luăm jucăriile şi plecăm acasă. În discursul meu de la conferinţă am încercat să sugerez să lăsăm puţin deoparte şi blestemul geopoliticii, şi lamentările, iar strategia la Chişinău şi Bucureşti ar trebui să fie următoarea: să ne comportăm ca şi cum aderarea Moldovei ar urma un plan cu finalitate certă, să se facă reformele necesare şi lobby-ul necesar şi să aşteptăm fereastra de oportunitate, astfel încît atunci cînd UE va fi pregătită, aderarea să se facă rapid. Experienţa de pînă acum, inclusiv aderarea României la NATO şi UE, arată că astfel de ferestre de oportunitate apar oricum. Între timp, trebuie să ne fie clar şi aici, şi la Chişinău care este obiectivul major. Serebrian are perfectă dreptate, România are o dilemă majoră: urmăreşte reunificarea cu Moldova sau întărirea statului moldovean? Ştiu că politica oficială a României este că nu urmărim unificarea, nici nu am putea spune altceva în mod deschis. Dar întrebarea este: chiar credem asta în sinea noastră? Dacă într-adevăr credem asta, atunci cum se face că numai oficialii vorbesc despre Republica Moldova ca despre un stat pe termen lung, pe cînd în dezbaterile publice vorbim ca şi cum unificarea va urma cîndva, firesc? Îmi pare că această idee că vom fi împreună în Uniunea Europeană nu a făcut pasul dinspre politica oficială a MAE spre spaţiul public, spre sinele popular, nici aici, nici la Chişinău. Deşi e evident că numai aceasta este soluţia. Aderarea Moldovei la UE este o chestiune care mai curînd unifică societatea moldovenească, unirea cu România este o chestiune care mai degrabă o dezbină. Cumva energiile pro-româneşti de la Chişinău ar trebui concentrate spre planul european. Apropierea de UE ar putea fi singurul proiect politic major care ar întruni aproape un consens acolo, nici unul nu mai are acest potenţial. Intrînd în UE, Moldova şi-ar rezolva practic şi dilema sa ca stat sfîşiat între cei care vor să intre în România, cei care vor să rămînă independenţi şi cei care vor să intre în spaţiul rus. Pentru cei de acolo care se consideră români, diferenţa practică între o unificare iluzorie cu România şi o aderare la UE cu toate drepturile în, să zicem, 20 de ani (monedă comună, graniţă deschisă în spaţiul Schengen pe Prut) ar fi minoră. Pentru cei care se consideră moldoveni şi ruşi ar fi o soluţie la fel de mulţumitoare, nu au fost cuceriţi de România, au statul lor, iar o relaţie privilegiată cu Rusia poate fi posibilă şi în interiorul UE. Scriu toate acestea cu gîndul la enorma risipă de energie care se duce cu chestiuni identitare şi cu dispute inutile, vizibile inclusiv la conferinţa de luni: învăţăm istoria românilor sau istoria moldovenilor, ce limbă vorbim, încotro ne îndreptăm. Nu că nu ar fi chestiuni importante, dar de cînd asist la asemenea dispute nu mi s-a întîmplat să văd nici un singur caz de "moldovenist" care să fie convins, în urma unei asemenea discuţii, că el e român sau de un "românist" care să fie convins de alţii că e mai întîi moldovean. Fiecare rămîne înverşunat în tranşeea proprie şi Moldova e un no man’s land între tranşee. Altfel, toţi par convinşi că sînt europeni. Şi dacă doar pe atît se înţeleg, acesta este şi singurul plan posibil.