CFR

Trenul rămîne, pentru mine, mijlocul preferat de transport. Nu-mi dă sentimentul de nesiguranţă şi de imposibilitate de control din imponderabilul avion, şi nici pe cel de claustrofobie din maşină. În tren poţi să te mişti, liber şi curios, în timp ce altcineva conduce. De aceea nu pot fi de acord cu afirmaţia unui domn bine îmbrăcat şi cu părul alb din faţa mea, la un ghişeu din Oradea: acesta, nemulţumit de serviciile CFR-ului, le-a prezis că în curînd vor da faliment. Nu ştiu cum stau lucrurile în mod real, am auzit că au fost şi sînt probleme cu salariile angajaţilor săi; dar mai ştiu că mie, una, mi-ar părea rău să fie aşa. S-ar duce de rîpă toată poezia şi tot imprevizibilul trenurilor româneşti… E adevărat, nu te poţi bizui pe ele să ajungi la timp la o întîlnire serioasă şi promptă, pentru că întîrzierile pot fi şi de două ore, mai ales cînd afară e "căldură mare" şi liniile "şerpuiesc" (termen tehnico-poetic folosit pentru restricţiile de viteză în zilele cu temperaturi de peste 30 de grade…). În schimb, mersul cu trenul e ideal pentru vacanţele necondiţionate temporar, în care vrei să vezi cît mai multe locuri şi să cunoşti cît mai mulţi oameni pitoreşti. De astă dată, în drumul spre Cîmpia Turzii, am nimerit într-un accelerat identic cu cele în care călătoream acum vreo 20 de ani, în copilăria mea: tapiţeria scaunelor era aceeaşi, un soi de gri murdar fost catifelat; geamurile nici nu se închideau, nici nu se deschideau bine, singurele soluţii acceptabile fiind blocarea lor cu ajutorul obiectelor la îndemînă, de genul perdelelor, cutiilor de bere sau al sticlelor de apă minerală; iar ritmul trenului era agale şi scîrţîitor, acceleratul " spre deosebire de cel al lui Topîrceanu " oprind conştiincios şi calm în toate staţiile. Cîteva schimbări faţă de vremurile deja menţionate am putut constata, totuşi: înflorirea capitalismului a dus la dezvoltarea micului comerţ de tren (uneori oficial, alteori mai puţin…), constînd în beri, ape, chips-uri, sticks-uri, ciocolate, ziare şi reviste, zmeură…; cu naşul, ba chiar cu supracontrolul, se poate discuta liber, sesizîndu-le toate problemele apărute, cum ar fi cea cu geamurile: "organele" acreditate ascultă, mai nou, răbdătoare şi… nu fac nimic. Pentru că, spun ei, nu au ce. Atitudinea lor s-a shimbat şi ea, totuşi: nu te mai reped, ca pe vremuri, agresivi; acum te aprobă, da, vagoanele sînt în stare jalnică, nici nouă nu ne plac, dar sistemul… Cum elegant i-a răspuns un şef de tren mustăcios unui domn exasperat de un băieţel care tot trecea prin vagoane cerşind obraznic: "Domnule, şi ce-aţi vrea să fac eu, nu sînt Superman… Mi-a făcut plăcere conversaţia cu dvs." Mustaţa pare a fi (rămas) un apanaj al CFR-iştilor: cam în fiecare gară prin care am trecut am văzut cîte un domn falnic şi mustăcios cu un ciocan în mînă, bătînd conştiincios roţile trenurilor ce soseau şi făcînd ronduri de control. În gara din Oradea, unde am stat mai mult, am asistat chiar la aventurile unui pichet de naşi care încercau să facă ordine pe peroane: unui domn destul de negricios şi prost îmbrăcat ce adăsta pe o bancă cu nepotul i-au spus de vreo trei ori să plece " acesta nu a răspuns nimic, demn, şi abia după ce "patrula" a plecat a părăsit locul; o cerşetoare cu mintea pierdută s-a ridicat, derutată, în urma apostrofărilor pichetului, a făcut cîteva piruete şi s-a mutat două bănci mai încolo. Pe cel mai fericit om din gară, după cum părea, potrivit expresiei sale, nici nu l-au văzut: la bustul aproape gol, cu o barbă neagră şi încîlcită, el căra tot soiul de lucruri de colo pînă colo cu o bucurie săracă cu duhul, dar împăcată, pe chip. Acesta, alături de cele două ciori care se certau pe un Fornetti rămas într-o pungă pe peronul de vizavi ne-au revelat, măcar parţial, o posibilă esenţă a lucrurilor: totul " inclusiv CFR-ul! " e " din nou! " relativ şi incontrolabil…