Cetăţi săseşti
De mult mi-am dorit să vizitez cetăţile săseşti din zona Sibiu-Sighişoara. De cînd am trecut, prima dată, graniţa (psihologică şi nu numai) a Văii Prahovei, locul infinitelor (dar fericitelor) vacanţe ale copilăriei mele spre Braşov şi Bran, ba chiar Zărneşti şi, mai tîrziu, Rîşnov, Moeciu, a fost un coup de foudre cu locurile de acolo. Casele, cărora le-am tot spus de turtă dulce, cu curţi misterioase, în care poţi doar ghici ce se petrece, bisericile imense şi solide, dealurile din jur, toate mi-au dat un sentiment ciudat, de emulaţie liniştită. În continuare, cînd trec în Ardeal, am revelaţia unei alte lumi, poate mai puţin tipică, din perspectiva derizoriului şi a băşcăliei deja tradiţionale. Ceea ce nu înseamnă că vechiul spirit austro-ungar de aici nu a fost şi el, într-o anumită măsură, contaminat de lipsa de organizare, iniţiativă şi spirit comercial real şi cinstit, caracteristice mentalităţii româneşti. Pe scurt, am purces la vizitarea cîtorva dintre cetăţile săseşti de pe lîngă Sibiu. S-a nimerit ca prima să fie Cisnădie, cu bazilica ei romană din secolul al XIII-lea. Totul arăta foarte bine, sentimentul de care vorbeam anterior deja se crease. În incinta bisericii, următorul anunţ: "Închis între 14 şi 15". Nu ştiu cum se face, că era tocmai 14,40. Din fericire, nici orarele săteşti nu sînt absolute, aşa că, în dreptul afişului de care vorbeam, a apărut o doamnă rotofeie, care ne-a deschis biserica şi ne-a spus tot ce ştie despre ea. Preţul: cît dorim. Lucrurile pe care le-am aflat au fost chiar interesante: femeile au răscumpărat cetatea de la nu ştiu ce cotropire, cu bijuteriile lor; bărbaţii locali au ţinut, de-a lungul a trei generaţii, secretul unei comori ascunse în biserică, a cărei cameră şi al cărei cufăr se pot acum vizita; biserica are unul din cele mai vechi paratrăsnete din zonă. Totul ar fi fost aproape idilic, dacă nu ar fi fost nunta. Probabil fiind ceasul al doisprezecelea înaintea postului Sfintei Marii, cuplurile se înghesuiau care mai de care să se legalizeze şi sfinţească. Doamna de la basilică era şi ea invitată la una din aceste nunţi şi vroia să ajungă la timp. În atari circumstanţe, turiştii rătăciţi pe acolo erau a cincea roată la căruţă. După ce ne-a dat explicaţiile de rigoare şi ne-a lăsat să dăm o raită prin Turnul Slăninei (denumit astfel chiar pentru că acolo sătenii îşi ţineau, pe vremuri, proviziile de slănină din care şi tăiau din cînd în cînd, conform semnului fiecăruia), stupoare! Alţi turişti, de astă-dată străini, vorbitori de limbă engleză, năvăliseră în incintă. Doamnei în cauză, s-a văzut, nu i-a picat prea bine. Mai ales că nu ştia care plătiseră şi care nu, iar bărbatul ei, răsărit şi el de nu se ştie unde, le dăduse chiar drumul în muzeu (aşa aflăm şi noi de existenţa unui muzeu); şi mai era şi nunta... După bombăneala de rigoare, în care ne-am simţit şi noi, deşi eram pe picior de plecare, nedoriţi, păzitoarea basilicii a venit la noi cu o cravată bejulie, acceptabilă: ne-a rugat s-o ajutăm cu nodul, căci nu ştia cum să-l facă, şi se grăbeşte la nuntă... I-am făcut nodul şi ne-am despărţit prieteni... La Cisnădioara, cetatea apropiată, tot cu basilică, de la sfîrşitul secolului al XII-lea, pînă la care trebuia să urci 150 (cred) de trepte, cheia, ştiam, se afla la Erica Fleps. Erica Fleps s-a dovedit a fi o doamnă plăcută şi creaţă, care stătea pe o bancă, adîncită în discuţii cu alte cîteva femei şi fete. Totul a mers uşor, cheia chiar era la ea, s-a potrivit, am văzut cetatea. Am coborît şi am mîncat la restaurantul de la poalele cetăţii, chiar foarte bine. Înşiruirea ar putea continua în acelaşi spirit optimist-plicticos, de compunere şcolară. Evident, nu se va întîmpla aşa: dar, toate la timpul lor, şi anume într-un număr viitor.
