Case vechi şi noi

După două luni şi jumătate, m-am mutat înapoi în vechea mea casă, în care, înainte de renovări, locuiam deja de opt ani. Senzaţia, după orice renovare, mai ales dacă nu eşti obişnuit cu schimbările dese, şi, de fapt, nu-ţi plac schimbările, nu este una prea plăcută. Mai curînd una ciudată, incertă: nu-ţi vine să crezi că acea locuinţă, bine dotată cu gresie, faianţă, parchet ("concepte" pe care, deşi le-ai folosit din plin, nu prea le-ai înţeles), cam ca în reclamele la nu ştiu ce credite, este aceeaşi cu vechiul tău bîrlog, în care te refugiai de lumea dezlănţuită. Termenul de "bîrlog" este - cred - mai potrivit cu ceea ce a însemnat pentru mine, pînă acum, o locuinţă: o vizuină afectivă, în care să mă pot retrage fără să-mi pese de ambiţii deşarte sau gripe aviare şi în care îmi pot stoca liniştită trecutul de care îmi pasă. Desigur, cu comodităţile de rigoare, fără de care nici un om respectabil al secolului XXI nu mai poate merge înainte: căldură, apă caldă, filtru de cafea, DVD player, cablu şi Internet. Acum, casa nu se mai integrează la fel de bine în categoria de bîrlog afectiv, ceea ce mă nelinişteşte: multe din lucrurile vechi au fost aruncate, iar din cele păstrate o mare parte sînt în saci misterioşi, la care se ajunge cu greu. Plus că acum totul a fost conceput pe principiul funcţional, care te ajută să foloseşti eficient fiecare piesă de mobilier şi dispozitiv tehnic. Un principiu binevenit, dar care, pe mine, personal, mă sperie, venind în contradicţie cu modul de organizare a tuturor caselor în care am locuit pînă acum. Cea în care am stat cel mai mult, în copilărie, a fost un apartament de bloc cu două camere de pe Şoseaua Giurgiului: practic, casa copilăriei mele. Acel apartament a devenit prototipul meu de locuinţă şi, cînd a fost vorba să mă mut de la bloc, la casă cu curte, mi s-a părut de neconceput: decreţel de-al lui Ceauşescu, născut încartiruit, spaţiile prea deschise îmi dădeau fiori. E drept că, la bunicii mei, mergeam zilnic şi ei aveau casă cu curte: dar era doar un loc unde te simţeai aproape ca în vizită, un spaţiu alternativ, şi nu unul în care să înnoptezi. Noaptea, cînd rămîneam din cînd în cînd acolo, calmul din jur mă neliniştea. Poate că de vină era şi felul în care bunicii mei îşi decoraseră casa, unul de reminiscenţă rustică, care reflecta, probabil, spaţiul din care plecaseră, de lîngă Cîmpulung Muscel. Şervetele cu motive populare, oalele de ceramică de pe pereţi, amestecate cu tablourile înfăţişînd pepenele tăiat şi cîinii şi raţele de ceramică nu reprezentau pentru mine un spaţiu definitv familiar. Însă erau tolerabile, pentru că erau lucruri în care bunica mea investise, inclusiv sentimental, şi peste aşa ceva nu se trece uşor. Plus că tot ea, bunica mea, planta pe ici, pe colo, printre decoraţiunile reci, cîte o mică pată caldă, cum ar fi o păpuşă primită de la nu ştiu ce membru al familiei, o vedere de la mare sau de la Sinaia, poze cu unchiul meu în armată etc., lucruri care umanizau totul şi făceau posibilă definiţia de bîrlog afectiv. Locuinţa din Şoseaua Giurgiului se încadra şi mai bine în delimitarea de mai sus, dar era ceva mai mult: acolo erau construite diverse lumi, ca un fel de cuib în cuib, în care fiecare se putea simţi ca acasă. Camera mea, de pildă, era un paradis al jucăriilor: decretată astfel, această descriere nu e decît anostă. Dar camera mea de atunci era mult mai mult de atît: felul în care erau aşezate jucăriile în ea nu era întîmplător, ci se supunea unei mitologii, cu regulile ei bine stabilite. Animalele din pluş sau de cauciuc alcătuiau banda bună şi organizau diverse acţiuni, iar noi, membrii familiei, împrumutam diverse indentităţi din desene animate şi intram în joc firesc, precum Mary Poppins şi copiii în desenele lui Bert. Şi, cu toate acestea, reuşeam să ştergem praful şi parchetul, să mîncăm sănătos şi să avem rufe curate. Obiectele din casă însă erau departe de a fi preţioase: erau cîteva piese bune de mobilier, unele poate chiar uşor stil, nici unele kitsch. Criteriile pragmatice nu prea intrau în vederile noastre. Poate de aceea, cînd, la un moment dat, s-a pus problema mutării într-o casă mult mai mare, cu multă mobilă stil, pe care aproape ne-o lăsase o prietenă de-a noastră, am avut o violentă reacţie de respingere. Dar despre asta, într-un număr viitor.