Cărţi personalizate
Mi-a căzut, întîmplător, în mînă o carte pentru copii al cărei erou este... însuşi cititorul. Cu alte cuvinte, o carte personalizată - în locul personajelor, autorii pun puncte-puncte care se completează cu numele viitorului proprietar, al prietenilor, colegilor, învăţătoarei... Ştiu că şi copilului meu, la şcoală, i s-au oferit asemenea cărţi: ideea era ca din receptor pasiv să devii personaj activ, implicat în meandrele acţiunii... Copilul meu nu a fost prea încîntat de ofertă. Era, probabil, deja prea mare, dar ştiu că învăţătoarei şi altor copii le-a plăcut ideea. Şi mie mi se pare simpatică, ca tot ce reprezintă, în materie de copii de diverse vîrste şi de educaţia lor, inovaţie şi, într-o oarecare măsură, experiment. Am citit chiar una din cărticelele în cauză, intitulată Prietenul meu Codruţ. Am făcut-o pentru că, în privinţa cărţilor de copii apărute la noi, încă am dubiile mele: nu sînt convinsă că autorii şi editorii noştri au nimerit tonul cel mai potrivit pentru a fi atît pe placul primei vîrste de auditori, cît şi pentru a-i educa. Unele din publicaţiile ce le sînt adresate sînt total lipsite de imaginaţie, fade, scrise într-un limbaj neatractiv; altele, formulate mai pertinent şi cu mai multă imaginaţie, sînt lipsite de partea educativă. Visul meu este să găsesc poveşti deştept şi neaşteptat scrise care să le dea copiilor şi cîteva lecţii implicite pentru diverse situaţii din viaţă, dar fără să fie didacticiste, moraliste sau, pur şi simplu, mură-n gură. Nu am prea întîlnit un asemenea pattern în cărţile semnate de autori neaoşi. L-am găsit însă în traducerile adresate preşcolarilor sau "şcolarilor mici" (terminologia îi aparţine doctorului Căpraru, în celebra sa carte, Mama şi copilul). Era vorba fie de ursuleţul Winnie şi prietenii săi, fie de ştrumfi, iar aventurile lor erau prezentate într-un fel discret moralizator. Concluzia era, îndeobşte, următoarea: să fim buni şi toleranţi cu prietenii noştri, să-i ajutăm, să le spunem în faţă ce ne nemulţumeşte, să lăsăm de la noi cînd e cazul... În fond, o morală creştină, în varianta ei mai soft, şi anume cea Disney... La care se adaugă stratul mai superficial, dar necesar de învăţături pragmatice, de genul trebuie să fim conştiincioşi la şcoală, să ne spălăm pe dinţi, să nu intrăm în vorbă cu necunoscuţii... În această din urmă categorie intră şi Prietenul meu Codruţ. Cărticica, scrisă de Ioana Radu, învăţătoare, şi ilustrată de Cris Oancea, a apărut la Editura Aquanet în 2005. Sub numele autoarei stă scris: "Cu acordul Ministerului Educaţiei şi Cercetării", pentru că volumele în cauză au fost distribuite prin şcoli. Pe pagina următoare, sus, e tot clou-ul cărţii: dedicaţia - "Această carte a fost scrisă special pentru..., elev la..., de la mami şi tati". Personalizarea e înduioşătoare şi cred că importantă pentru un copil pînă-n 10 ani: sub dubla egidă a şcolii şi părinţilor, sfaturile din carte au mai multe şanse să fie luate în serios. Chiar şi ilustraţiile - nu în cele mai vii culori, ceea ce le conferă o involuntară nuanţă de tristeţe - au o anumită căldură. Textul, însă, e strict didactic, lipsindu-i partea de imaginaţie de care vorbeam. Altfel, poveţele incluse în cărticică sînt cît se poate de utile pentru copiii care merg neînsoţiţi sau care stau singuri acasă. Aceştia sînt învăţaţi cum să traverseze strada, ce să facă dacă îi urmăreşte cineva, cum să nu intre în vorbă cu necunoscuţii sau să nu le deschidă uşa, cum să nu comită "acte de vandalism". Mesajul cărţii e cît se poate de binevenit, iar iniţiativa - lăudabilă, ca şi adresarea personalizată; însă vocabularul, prea tehnic şi aparţinînd mai curînd jargonului poliţiei decît celui al copiilor, mai poate fi îmblînzit.
