Căi spre succes
Am început să povestesc, în numărul trecut, despre conferinţa JTI (Japan Tobacco International) de la Tîrgul de cariere din perioada 20-21 martie la Sala Palatului. Deja în sală, la conferinţă, prima întrebare lansată de responsabilul cu resursele umane al firmei a fost " cum am spus deja " "Ce ai controla prima dată?". Răspunsul corect " aşa cum am mai amintit " era "De ce nu începi cu tine însuţi?". După care, conferenţiarul, ce nu era lipsit de cunoştinţe într-ale retoricii, deschidea varii perspective temporale. Întîi, cea trecută. Evident, nu pot (eu, aspirant către succes şi "performator" al unei lucide analize de sine...) controla trecutul. Dar îl pot evalua; şi polariza. Trecutul oricărui individ e făcut din... reuşite ("altfel n-aţi fi aici" " punctează vorbitorul) şi eşecuri. Eşecul, de fapt, în viziune corporatistă pozitivă, înseamnă "să nu învăţ nimic din experienţa pe care am avut-o". Destul de subtil. Şi de deprimant, pentru cei ca mine, veşnicii bătrînei din Muppets, care vin la astfel de evenimente doar ca să comenteze negativ şi să se amuze în barbă. "Ce am învăţat eu din experienţele trecute ratate (destule...)?" " m-am întrebat, deşi nu eram în target, nu-mi căutam (cel puţin aparent, poate doar nu conştientizam...) un alt job. Această bruscă scrutare a conştiinţei, chiar în straturile ei nu foarte esenţiale, e o dovadă a succesului conferinţei... Care nu s-a terminat nicicum aici. Nu avem "puteri" asupra trecutului, dar posedăm unele, cu siguranţă, asupra viitorului... continuă oratorul. Toţi vor să obţină mai mult în viaţă. Dar numai unii reuşesc. Ceilalţi, care nu intră în categoria asta, spun "nu am avut noroc". Dar " subliniază vorbitorul " "cel mai rău lucru care vi se poate întîmpla în viaţă e să aveţi noroc". Iarăşi, lovitură de teatru. Sînt, culmea, total de acord cu conferenţiarul: deşi am avut, pînă la un punct, destul noroc, nu mi-a plăcut niciodată. Mi s-a părut o chestie necuvenită şi aleatorie. Obiecţia domnului de la JTI era că norocul nu poate fi controlat. Or, într-o companie, şi în viaţă aşijderea, cei mai de succes sînt "cei care fac planuri şi le duc la bun sfîrşit". Top manager-ii. Cei care nu-şi aşteaptă norocul, ci şi-l fac, sînt jucătorii. Cealaltă categorie, cea care stă pe margine şi comentează maliţios, este formată din spectatori. Evident, diferenţa esenţială dintre cele două categorii o dă doza de încredere în sine. Care nu trebuie să fie nici prea-prea (aroganţă...), nici foarte-foarte (depresie...). Totul e "să te hotărăşti în ce echipă vrei să joci". Deja, din sală, la această ultimă întrebare, au venit răspunsurile celor care nu stăteau acolo de amorul artei, ci pentru o slujbă mai bună: "JTI!, JTI!". În ceea ce mă priveşte, discursul îşi făcuse efectul mult mai profund " nu visam la nici o "poziţie în companie", dar intrasem în jocul psihologic: ştiam că mă aflu în categoria spectatorilor fără sorţi de izbîndă... Noroc (am înţeles că vocabula e inadecvată, dar totuşi...) cu clipul final, menit să transmită mesajul firmei. Firma " în cazul în care aţi uitat, de la început pînă acum " este una de ţigări ("tutunul dăunează..."). Clipul ne înfăţişează un tip în vîrstă care îl vede pe unul mai tînăr făcînd ceva pe malul oceanului, gimnastică, la prima impresie. De fapt, acesta se ocupa cu complet altceva: arunca stelele de mare în ocean... Tipul mai copt la început nu-l înţelege, dar, după un timp, i se alătură, şi încep să le arunce amîndoi. Dacă toţi ne găsim propriile stele de mare, şi le azvîrlim bine în ocean, lumea va deveni un loc mai bun " spune sloganul lor. Acţiunea şi viziunea pot schimba lumea " vine completarea. Imaginile sînt poetice şi puternice. Mesajul " nu doar voluntarist şi comunitarist, ci şi ecologist şi soteriologic. Totul atît de profesionist făcut, încît uiţi că vine din partea unei firme de ţigări. Abia atunci îţi permiţi să zîmbeşti, detaşîndu-te brusc şi recăpătîndu-ţi conştiinţa cîrcotaşă, dar lucidă.
