Buticuri şi pensiuni rurale
Se vorbeşte, şi pe bună dreptate, despre necesitatea nu doar a micşorării, ci chiar a abolirii diferenţelor dintre sat şi oraş, măcar în ceea ce priveşte infrastructura. Pe acest fundal, putem să măsurăm, conform unor indici consumişti medii, şi nivelul serviciilor rurale, atîtea cîte există în momentul de faţă. Ne-am obişnuit ca singurele servicii oferite în satele româneşti să fie magazinele şi birturile locale. Din multele excursii întreprinse, am descoperit că, în general, aceste două categorii sînt caracterizate, pe de o parte, de amestec, îngrămădeală, lipsă de profil şi, pe de alta, de calitatea joasă a produselor (desigur, există şi excepţii). De aceea, tendinţa observatorului mai mult sau mai puţin obiectiv a fost, cumva pentru a le salva, să le judece aplicînd nu o grilă reală, ci una să-i zicem poetică: literaturizîndu-le puţin, au putut fi etichetate drept pitoreşti şi nu, pur şi simplu, deficitare. În satele europene în care am întreprins ultimele călătorii (Şinca Nouă, pe lîngă Braşov, şi Mihai Viteazu, aproape de Turda) mi s-a părut că pot judeca serviciile de acolo mai puţin prin prisma pitorescului şi mai mult prin cea a normalităţii consumiste citadine. În destul de numeroasele magazine săteşti, care lăsau în continuare de dorit în privinţa esteticii, începea totuşi să se găsească o parte din produsele cu care sîntem obişnuiţi la oraş (desigur, în cantitate mai mică). Mă refer strict la cele alimentare, de genul fructe, ciocolată, sucuri, zahăr, ulei: măcar, spre deosebire de incerţii ani â90, acum au termene de garanţie în regulă... Buticurile şi birturile nu se pot însă compara cu pensiunile şi hotelurile, tot rurale: aici lucrurile au evoluat cu certitudine. Într-o pensiune din Şinca Nouă, care încă nu are nume, gazdele s-au dovedit cît se poate de amabile şi primitoare: am aflat despre ele poveşti cît cuprinde, precum şi planuri de viitor... Cînd au pus însă masa, am avut plăcuta (?) surpriză să recunosc, pe lîngă pulpa de pui standard pe care ne-o cumpărăm cu toţii de la Carrefour sau Metro, un cabanos, iar dimineaţa, un salam în stilul binecunoscutului şi, de altfel, tradiţionalului salam de vară. Cînd, din vorbă în vorbă, am încercat să le explicăm proprietarilor că ar avea de cîştigat dacă ar încerca ceva mai... rustic, răspunsul a venit prompt: "A, da, un copac lăcuit, cu beculeţe, aşa cum am văzut la Predeal...". Fără a mai plusa cu alte argumente, am înţeles inocenţa locală şi ne-am refugiat în liniştea camerei: acolo, în căldura aşternuturilor galbene cu Snoopy - cît s-ar fi bucurat copilul dacă şi-ar fi revăzut personajul favorit - am adormit... Ca să ne trezim, a doua zi, într-o altă comună europeană, şi anume Mihai Viteazu (pe teritoriul acesteia chiar se găsesc mormîntul şi monumentul domnitorului). Într-unul din satele comunei, şi anume Corneşti, am fost cazaţi la Hotelul "Ciprian". Gazdele, soţ şi soţie, foarte prietenoşi, ne-au însoţit într-un mini-tur al hotelului. Am avut plăcerea să vizităm apartamentul, mîndria stabilimentului: ne-am bucurat ochii privind canapeaua roşie ca focul, aparent de piele, din holul-living, şi am rămas tablou la vederea jacuzzi-ului din baie. Am fost scoase din nedumerirea noastră (colega mea Stela Giurgeanu şi cu mine) de tabloul "simplelor" camere ale aceleiaşi unităţi: acestea aveau, cu toatele, cîte o cabină de duş cu hidromasaj şi nenumărate butoane. Patronii ne-au explicat că foarte puţini oaspeţi ştiu cum să le folosească: lucru, pe care, de altfel, l-am testat pe propria noastră piele a doua zi de dimineaţă, cînd numai cu ajutorul lui Ciprian însuşi (fiul patronilor şi "patronimicul" hotelului) am reuşit să-l pornim. Fericit momentul în care, printre picuri, s-a auzit o frîntură de buletin de ştiri: era Radio România Actualităţi, aproape singurul care se prindea pe sub jet... Mai tîrziu, cocoţată pe Everestul hotelului (intrarea suspendată la biliard şi ping-pong), singurul punct unde bătea Vodafone-ul, am reflectat la schimbările din jurul meu: concluzia a fost că progrese s-au făcut...
