Bucătarul chinez inamovibil
"Mulţi intelectuali din China încep să pună sub semnul întrebării utilitatea alegerilor." Am citat o frază din articolul "Cum gîndeşte China? - Creierele din spatele unei superputeri", care deschide coperta din luna martie a revistei mele favorite de aici - Prospect (articolul poate fi citit pe Internet: http://www.prospect-magazine.co.uk/article_details.php?id =10078). Bineînţeles, două întrebări se ridică în mod legitim: care intelectuali şi care alegeri? Autorul, Mark Leonard, descrie cercurile intelectuale oficiale din China, institutele universitare şi de partid care gîndesc soluţii pentru viitorul ţării. Dat fiind sistemul dual - comunism politic, capitalism economic -, dezbaterile sînt oarecum pe dos decît te-ai aştepta. Vechea gardă de intelectuali care a acompaniat reformele lui Deng susţine non-intervenţia statului. Intelectualii mai tineri au pe agendă drepturile muncitorilor, condiţionarea investiţiilor străine, mediul. Autorul nu o spune ca atare, dar înţeleg de acolo că vechii comunişti sînt de dreapta şi noii comunişti sînt ceva mai de stînga. Dat fiind că dezbaterile nu pot pune sub semnul întrebării rolul conducător al Partidului Comunist, oamenii tind să se concentreze pe economie. Cînd totuşi vine vorba despre politică, emulaţia intelectuală constă în a găsi modele originale de democraţie, care ar permite poporului să aibă o voce, fără a afecta puterea Partidului. Astfel ajung şi la întrebarea "care alegeri?". Alegerile în stil occidental, aşa cum se practică în democraţiile liberale. Fang Ning, analist politic la Academia Chineză de Ştiinţe Sociale, spune că oricum publicul din democraţiile clasice nu prea îşi controlează conducătorii, doar îi schimbă din cînd în cînd. Conducătorii care vor totuşi să consulte poporul organizează referendumuri, sondaje sau aşa-numitele "jurii cetăţeneşti". Aşa că, spune Ning, poporul în Vest este un fel de client de restaurant cu meniu fix, care poate să aleagă cine este bucătarul, dar nu poate să aleagă ce fel de mîncare va degusta. De cealaltă parte, în democraţia chinezească, clienţii restaurantului au parte mereu de acelaşi bucătar - Partidul Comunist -, dar felurile de mîncare, respectiv politicile, pot fi alese din meniu. Întorsătura de logică a analistului politic Ning m-a lăsat mască. Iar aceste idei nu au rămas doar pe hîrtie, se încearcă punerea în practică. Primăria din oraşul Chongqing se laudă că ia deciziile după audieri publice, prin Televiziune şi Internet. Astfel, publicul a cerut scăderea preţului biletelor de tramvai de la 15 la 2 yuani şi primăria s-a executat (oare ce public ar cere creşterea preţului la tramvai?). Într-un experiment chiar mai interesant, orăşelul Zeluo a adoptat un model de consultare dezvoltat de un cercetător de la Stanford: un număr de cetăţeni aleşi la întîmplare sînt puşi să discute cu o echipă de experţi în politici publice, apoi votează asupra chestiunii discutate. Aşa s-a hotărît bugetul de cheltuieli publice din Zeluo. Exemplele de mai sus sînt încă singulare. Vorbim despre o idee de viitor, nu de o stare de fapt. Dar să ne imaginăm un moment că s-ar răspîndi astfel de modele "democratice" cu bucătar fix în toată China. Ar merge? Mă îndoiesc profund. Puterea corupe, şi cu atît mai mult cea absolută. Nu e limpede de ce un bucătar inamovibil ar face ce spune publicul, pe care oricum îl consideră stupid, decît ce ştie el mai bine. Ideea că un grup de oameni trebuie să se ocupe cu politica, iar restul să aibă doar păreri, în cel mai bun caz, a falimentat în diverse feluri, de la despotismele iluminate ale trecutului la comunism şi la republica islamică Iran. Date fiind ultimele evenimente, îmi imaginez răutăcios un grup de tibetani strînşi la întîmplare de pe străzi, puşi să discute cu nişte experţi în tortură şi apoi rugaţi politicos să voteze ce metodă preferă. Londra, 25 martie
