Barroso mai stă o tură. Gol pentru Parlament
Ziarele au titrat că liderii guvernelor din Uniunea Europeană îl susţin în unanimitate pe Manuel Barroso pentru un nou mandat la şefia Comisiei. Avem papă, deci. Sau nu. Săptămîna trecută comparam alegerea şefului Comisiei cu Colegiul cardinalilor care alege un nou pontif: se adună nişte tipi (e drept, aici sînt şi tipe) într-o cameră şi ies cu noul papă. Cînd am văzut titluri cu "unanimitate pentru Barroso", gîndul m-a dus imediat la un film excelent de prin 2006. Se numea chiar aşa Conclavul (The Conclave), şi este despre alegerea unui papă, cîndva prin perioada Renaşterii. Cardinalii se închid într-o sală, voturile sînt destul de strînse, aşa că au loc mai multe tururi, fiecare scrie pe o hîrtie numele preferatului, iar hîrtiuţele sînt arse imediat. Doi cardinali se confruntă pe tot parcursul filmului " un francez fudul şi nesuferit (care şi conduce lucrările) şi un italian gras, bădăran şi simpatic. După ce pe parcursul filmului încearcă să-l corupă şi, cînd nu reuşeşte, îl face "ţărănoi" şi "analfabet", francezul nostru încearcă să măsluiască voturile. Nu reuşeşte. În final, la al nu-mai-ştiu-cîtelea tur de scrutin, apare diferenţa salvatoare. Italianul cîştigă. Francezul nostru numără voturile, se apropie de italian, cade la pămînt strigînd "Sfinte Părinte!" şi îi pupă piciorul. Cam aşa şi cu Barroso. După ce l-au fiert la foc mic şi i-au administrat de fapt o aspirină amară, au anunţat susţinerea în unanimitate. Cum se face că 27 de oameni atît de diferiţi au ajuns la concluzii unanime? Noi nu reuşim aşa ceva nici măcar la şedinţele asociaţiei de proprietari, unde mizele sînt mult mai mici. Este simplu: aşa s-au învăţat, aşa e tradiţia. Ce nu am avut loc să vă spun săptămîna trecută cînd am vorbit despre meciul Consiliu " Parlament în desemnarea şefului Comisiei este următorul fapt: pînă în 2003, Consiliul trebuia să voteze în unanimitate persoana desemnată. De fapt, nu se vota niciodată propriu-zis, ci se negocia enorm, cu sabia lui Damocles deasupra capului: oricine dintre cei prezenţi putea bloca găsirea unei soluţii. Ceea ce făcea ca negocierile să decurgă într-un anumit fel. Ce s-a întîmplat în 2003? A intrat în vigoare Tratatul de la Nisa. Care tratat schimbă regula: nu mai este nevoie de unanimitate, şeful Comisiei poate fi desemnat prin majoritate calificată în Consiliu. Iar asta a schimbat logica negocierilor. Acum nu mai trebuie să convingi pe toată lumea, trebuie doar să faci alianţe majoritare şi să-i ameninţi pe refractari că treci la vot şi îi laşi în minoritate. Este exact ceea ce s-a întîmplat la alegerea primului şef al Comisiei de după Nisa: Barroso în 2004. Barroso a fost candidatul lui Tony Blair. Preşedintele francez de atunci, Chirac, nu l-a vrut, în primul rînd pentru că era candidatul britanicilor şi apoi pentru că susţinuse războiul din Irak ca premier al Portugaliei. Dacă regula unanimităţii mai exista, Barroso ar fi dispărut rapid din peisaj, nu îl vor francezii şi basta. Dar regula nu mai exista, Franţa ar fi fost depăşită la voturi. S-au certat ce s-au certat şi Tony i-a spus prieteneşte francezului fudul şi nesuferit: fr
