Banii nu pot cumpăra încrederea

Uneori presiunea mentală a opiniei dominante este covîrşitoare. Aşa s-a întîmplat cu planul american de salvare a economiei, celebrul plan de 700 de miliarde de dolari. Situaţie de manual în care ţi se spune de peste tot că timpul dezbaterii a trecut şi e nevoie de acţiuni rapide. Cînd un critic literar din România implora pe blogul propriu Congresul american să aprobe planul economic, am avut dovada comică că asistăm la o contagiune mentală indusă de panică. Deja planul suferă la capitolul implementare, iar efectele pozitive întîrzie. Ideea că nişte birocraţi pot cumpăra rapid activele proaste acumulate de bănci în ani de zile a avut în sine ceva prostesc şi romantic. În vremuri de criză, speranţa pare să întunece raţiunea. Mai mult de 170 de economişti au trimis în septembrie Congresului o scrisoare în care spuneau că planul trebuie respins pentru că este incorect, ambiguu şi slăbeşte economia pe termen lung. Incorect pentru că investitorii care riscaseră cel mai mult nu ar fi suportat şi costurile acestor riscuri, transferate către contribuabili. Ambiguu pentru că nu era clar unde anume trebuie aruncaţi banii publici. Defectuos pe termen lung pentru că în loc ca această criză să fie prilejul pentru curăţirea economiei de investiţii proaste, acestea ar fi urmat să fie ascunse sub preş. Apelul a fost ignorat, cei doi candidaţi la preşedinţie au rugat şi ei Congresul să aprobe planul. Totul sub sloganul: "să facem ceva, orice!". Bineînţeles, concluzia ideologică este că piaţa şi capitalismul au eşuat. Asta tocmai în condiţiile în care statul foloseşte banii publici pentru a împiedica piaţa să facă curat. Revin asupra acestei idei despre care am mai scris pentru că am citit în The Wall Street Journal un articol apărut în 18 octombrie şi care a circulat ca viral pe Internet. Este transcrierea unei discuţii între reporter şi o bătrînică de 92 de ani care face praf planul de salvare. Bătrînica, aflată în scaun cu rotile, este Anna Schwartz. În 1963 a scris împreună cu Milton Friedman cartea devenită manual A Monetary History of the United States, unde descrie modul în care politicile monetare proaste au transformat căderea bursei din 1929 în marea criză economică. Doamna Schwartz aduce cîteva argumente uimitor de simple, unde arată că statul american face acum ce ar fi trebuit să facă atunci. Pare că e OK la prima vedere. Doar că acum nu mai e aceeaşi situaţie. În 1929, băncile americane sufereau de criză de lichidităţi. Fiindu-le frică de pierderea economiilor, oamenii au dat fuga la bănci, acestea nu au avut de unde să plătească imediat, au intrat în faliment. Banca Centrală Americană (Fed) a asistat pasiv la panică. Acum, băncile nu suferă neapărat din lipsă de bani, ci de lipsă de încredere. Nu se mai împrumută reciproc, dar nu pentru că nu au bani, ci pentru că nu ştiu cui anume să dea, nu ştiu de la cine mai pot recupera banii. În aceste condiţii, statul vine şi bagă bani în bănci. Aceşti bani nu vor relansa creditul, vor rămîne şi ei în bănci, pentru că aceeaşi dilemă persistă: cui îi putem da? Afirmaţiile bătrînei doamne pot fi verificate printr-o observaţie simplă: dacă în 1929 oamenii făceau cozi la bănci să îşi recupereze banii, acum nu mai este cazul. Cozile din Marea Britanie, atunci cînd a falimentat Northern Rock, au fost excepţia, şi aceea minoră (provocată de garantarea defectuoasă a economiilor în acel moment). Cu toate lanţurile de falimente, panica la uşa băncilor a lipsit din această criză. De altfel, acesta a fost răspunsul standard în America şi Europa: guvernele au ridicat limitele sau au garantat pur şi simplu toate depozitele din bănci. Nimeni nu critică garantarea economiilor, dar cele două mişcări sînt contradictorii: de ce mai garantezi depozitele, dacă oricum vrei să salvezi băncile cu totul? Revenind la gîndurile doamnei Schwartz, ideea sa este următoarea: acum există bani în bănci, dar creditul s-a blocat pentru că nu mai există încredere. Dorind să salveze toate băncile prin planul său monumental, Guvernul american nu face decît să prelungească neîncrederea. Ea spune că ar trebui să facem diferenţa între a salva sistemul bancar şi a salva băncile. Intervenţia guvernamentală de acum nu face decît să dea un cec în alb tuturor băncilor, indiferent de ce riscuri şi-au asumat. Astfel, toţi sînt menţinuţi pe linia de plutire şi neîncrederea rămîne la fel de mare. "E mai bine pentru toată lumea atunci cînd deciziile greşite sînt pedepsite, iar deciziile corecte sînt răsplătite" - spune doamna Schwartz. Ceva e foarte greşit în toată această situaţie dacă o propoziţie atît de banală are aerul de disidenţă. "Trebuie să ai stomacul tare ca să laşi să se prăbuşească instituţii mari şi puternice. Dar alternativa - îngheţarea creditului - e mai rea" îndeamnă bătrînica din scaunul său cu rotile. Pe scurt, lăsaţi să moară băncile care au riscat prea mult, garantaţi banii populaţiei, restabiliţi încrederea înainte de a inunda sistemul cu bani. Articolul din The Wall Street Journal se încheie cu o tragere de urechi. Actualul preşedinte al Fed, Ben Bernanke, spunea în 2002, la a 90-a aniversare a lui Milton Friedman: "Aş vrea să le spun lui Milton şi Annei: în ce priveşte marea criză, aţi avut dreptate, noi am creat-o. Ne pare rău. Mulţumită vouă, nu vom mai face aşa ceva". Doar că aceeaşi Anna îi transmite acum în mod public că se înşală: ar trebui să lupte cu această criză, nu cu cea din 1929. Ar trebui să lupte în acest război, nu să-l cîştige pe cel de acum 80 de ani.