Autobuzul şi evadările
La Buchinger (clinica germană de "punere în formă" din Spania), cele mai palpitante momente ale zilei erau călătoriile cu autobuzul în oraşele-staţiuni apropiate: Marbella şi Puerto Banus (de fapt, acesta e unul dintre porturile Marbellei). Autobuzul locului era uriaş, înspăimîntător întrucîtva în perfecţiunea lui: extrem de curat, dotat cu apă şi dezumanizant de punctual " dacă întîrziai mai mult de două-trei minute peste ora stabilită, te trezeai că… nu mai e. (De altfel, mi s-a şi întîmplat o dată să rămîn pe dinafară…) Cu toate acestea, de vreo trei ori pe săptămînă, la ora 5, nu lipseam din autobuz. "Libertatea" permisă era de două ore punct. Sigur că termenul de "libertate" e o exagerare, pentru că "detenţia" la Buchinger era autoimpusă. De "evadat" puteai evada oricînd doreai: numai că, dacă nu veniseşi acolo cu maşina ta personală sau nu aveai una de închiriat era mai complicat… Pe jos, nu ajungeai prea departe, pentru că stabilimentul era situat într-o zonă rezidenţială, pe unde puteai vedea doar case pustii… Aşa că soluţia o reprezentau doar aceste două ore… De două ori pe săptămînă, autobuzul te lăsa în Marbella, în centru. Oraşul e fascinant pentru că are vreo trei părţi diferite: un centru obişnuit, cu drumuri largi şi clădiri ale timpului nostru; plaja propriu-zisă, cu faleza şi palmierii ei; şi, în sfîrşit, centrul vechi, istoric, ascuns cumva în spatele celui nou. Se întîmpla ca într-unul din visele recurente ale copilăriei mele: undeva, prin Parcul Tineretului, pe lîngă fîntîna de pe aleea centrală, se deschidea o trapă de sub care ieşea la iveală o lume fabuloasă, în care toţi arătam blonzi şi frumoşi şi ne întîlneam cu Selena, verişoara Samanthei din serialul Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. În Marbella, dacă o coteai pe străduţe, ajungeai, pe oriunde ai fi luat-o, în Plaza de Los Naranjos. Acolo erau, într-adevăr, o mulţime de portocali şi o biserică albă datînd de prin secolele XV-XVI. De fapt, totul era alb, cu balcoane metalice înţesate de flori agăţătoare, străduţe înguste cu pavaj gen mozaicuri romane… Arhitectură andaluză cu accente maure " citesc prin ghiduri. Uneori, cîte o casă se deschidea, şi vedeam înăuntru, la parter, cîte o mini-grădină interioară, cu o masă la care adăsta seniora familiei… De fapt, senioarele şi seniorii familiei de aici sînt nu doar normal trataţi, ci şi vizibili. Ca şi în Grecia, unde stau tăcuţi, demni şi în negru, în magazinele clanului. Ca şi în Italia, unde îi vezi într-o postură asemănătoare prin taverne. În Spania ies, pur şi simplu, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, inclusiv noaptea tîrziu, chiar în cărucioare. Copiii mici, căţeii şi bătrînii fac parte, cu drepturi egale, din populaţia petrecăreaţă de noapte… În Piaţa de portocali sînt mai multe cafenele şi restaurante. Te poţi aşeza la o masă şi comanda o cafea cu lapte (mereu foarte bună şi tare) sau un suc natural din fructe pe care la noi le găseşti rar (rodii, ananas, mango…). Chelnerul ţi le aduce repede. Apoi dispare. Fără vreo determinare temporală. Întotdeauna are prietenii lui dincolo de tejghea, cu care stă de vorbă ad infinitum. Poţi sta o oră cu cafeaua în faţă, nimeni nu te deranjează, nu te zoreşte şi nu te întreabă dacă mai doreşti ceva… Cu o cafea îţi "cumperi" un timp al tău, combinaţie de public cu privat: pentru mine, timpul ideal… Autobuzul te mai poate lăsa la Puerto Banus, varianta mai trendy şi de lux a Marbellei, cu yachturi decapotabile şi firme gen Fendi, Gucci şi Carolina Herrera. Acolo "te aruncă" chiar în mijlocul unui magazin, cel mai mare supermarket spaniol, El Corte Ingles. Dar despre asta altădată.
