OK, recunosc că titlul e uşor tabloid şi că nu e un articol despre Dumnezeu. Mă puteţi da în judecată. Pentru că este (încă) un articol despre justiţie.

Observ o tendinţă îngrijorătoare la justiţia modernă: judecătorii decid asupra distribuirii banilor publici. Adică ceea ce, în tradiţia teoriei clasice a separării puterilor în stat, ar trebui să facă puterea legislativă şi cea executivă. Puterea judecătorească ar trebui să decidă asupra aplicării legii. În teorie. În practica de ultimă oră însă, judecătorii decid cine şi ce bani ia de la stat. Am cîteva cazuri sîcîitoare din România, dar, ca să nu se supere a priori pe mine magistraţii români, voi începe cu cele din afară.

Curtea Constituţională din Germania a decis că metodologia de aplicare a criteriilor de plată a asigurărilor sociale este neconstituţională şi că trebuie schimbată. Curtea a decis că minorii din familiile sărace trebuie să intre în calculul indemnizaţiei de ajutor social, separat de adulţi (pînă acum li se oferea un procent din suma primită de părinţi). Pe lîngă asta, Curtea a decis că actuala indemnizaţie nu acoperă nevoile minime ale copiilor. Aş putea înţelege argumentul că minorii trebuie trataţi ca persoane separate, deşi mă îndoiesc că e o chestiune de drept constituţional. Dar suma primită ca ajutor social este, după toate normele tradiţionale, o prerogativă a Guvernului şi parlamentarilor. Modul în care societatea îşi redistribuie banii ţine de decizia pur politică a oamenilor aleşi pentru asta. Însă iată că judecătorii intră şi ei în acest domeniu.

Mi s-ar putea răspunde: bine, dar Curtea Constituţională nu este nici în Germania, nici în România, o parte integrantă a puterii judecătoreşti, este o instituţie excepţională, la graniţa între puteri şi care arbitrează conflicte de interpretare a Constituţiei. Corect. Însă, în acest caz, Curtea Constituţională extinde ea însăşi în mod nepermis noţiunea de drept constituţional: primirea de ajutor social, şi mai ales cuantumul, nu poate fi un drept constituţional.

Problema este doar aparent una banală. De fapt, vorbim de chiar esenţa drepturilor fundamentale ale omului. Pe acestea le apără Constituţiile. Sînt drepturi cu care toată lumea este de acord: dreptul la viaţă, la libertate, la libertatea de expresie, de asociere. De unde vin aceste drepturi? De la Dumnezeu – spune conservatorismul religios clasic (pe care se bazează Constituţia americană şi sistemul de libertăţi britanice). Sau vin din contractul social iniţial – ar spune un iluminist în tradiţia lui J.J. Rousseau (pe care se bazează Constituţiile franceze şi Declaraţia iniţială a drepturilor omului). Venind de la Dumnezeu sau din contractul primordial, oamenii nu le pot retrage, nici măcar dacă o majoritate temporală ar vota aşa ceva. Cine este gardianul protejării în practică a acestor drepturi? Justiţia.

Să revenim la cazul din Germania. Incluzînd dreptul la asistenţă socială şi, mai grav, la un anumit nivel de asistenţă socială, între drepturile fundamentale garantate de Constituţie, judecătorii germani au extins drepturile fundamentale la bani. Cu alte cuvinte: Dumnezeu (sau contractul social) ţi-a garantat ţie, cetăţean german Franz, dreptul de a primi de la stat o sumă x. Mie unuia mi se pare că asistăm la un trend periculos. Nu este o chestiune ce ţine de orientarea ideologică: pot să accept situaţia în care cetăţeanul Franz poate primi un ajutor social mărinimos de la stat. Dar asta este decizia politică a societăţii de la un anumit moment. A-i acorda lui Franz o sumă din banii publici pentru că ar avea acest drept fundamental este dovada unui activism judiciar nepermis.

 Un alt caz. Letonia este o ţară lovită crunt de criza economică, cu o cădere economică de aproape 20% anul trecut. În disperare de cauză, Guvernul leton a decis să reducă pensiile din sistemul public. Curtea Constituţională letonă a decis că legea este neconstituţională pentru că pensia era un drept legal care nu poate fi retras. Ceea ce a aruncat Letonia şi mai rău în criză: Guvernul pur şi simplu nu are 300 de milioane de euro necesari pentru a plăti pensiile restante şi pentru a reveni la nivelul de plăţi de dinainte de criză.

Aici venim la un exemplu mai apropiat de problemele curente ale României. Logica Curţii letone este aceeaşi: pensia la un anumit nivel este un drept constituţional. De ce este aceasta o dezbatere constituţională? Evident, în opinia mea nu este.

Întreaga dispută este falsă şi e dusă într-un domeniu unde nu are ce căuta. Pensiile şi nivelul lor ţin de puterea politică temporară. Aş putea înţelege ca judecătorii să decidă că pensia nu poate fi retrasă, pensia în principiu. Dar suma concretă de primit ca pensie nu poate fi un drept fundamental inalienabil. Pensiile primite de actualii pensionari în sistemul pay-as-you-go (cum sînt sistemele publice europene – adică actualii pensionari primesc plăţi din taxele plătite de actualii angajaţi) nu reprezintă nişte bani virtuali puşi la păstrare de fiecare pensionar. Fondul de pensii este ca o căldare uriaşă unde se varsă taxele şi de unde sînt făcute plăţile. Cînd căldarea respectivă seacă, atunci pensiile nu mai pot fi plătite la nivelul iniţial. Au fost stabilite printr-o lege, pot fi reduse prin altă lege.

Ajung astfel la România. Am asistat anul trecut la un caz revoltător de activism judiciar: Guvernul a decis retragerea unui spor pentru magistraţi (că era oricum un spor nemeritat şi oricum inclus între timp în salariul de bază, am scris în trecut). Magistraţii au dat în judecată Guvernul şi Curtea Constituţională a decis că sporul nu poate fi retras. Un alt caz e în pregătire: aud că deja magistraţii pregătesc decizii prin care desfiinţarea pensiilor speciale (80% din ultimul salariu, nu proporţional cu contribuţia de-a lungul vieţii) va fi atacată în instanţe. Argumentul e acelaşi ca în Letonia: un drept oferit printr-o lege nu poate fi retras prin altă lege, pentru că ţine de drepturile constituţionale. De asemenea, aud că sînt profesori care cîştigă în instanţe mărirea de salariu votată de Parlament pe vremea Guvernului Tăriceanu. Reamintesc că a fost vorba despre o lege tembelă a Parlamentului, votată în unamitate şi cu acordul preşedintelui Băsescu, prin care profesorii primeau o creştere de 50% a salariilor. Trezit brusc din populismul care îl caracterizase pînă atunci, Tăriceanu a dat imediat o ordonanţă de urgenţă prin care a anulat creşterea. Curtea Constituţională a decis că ordonanţa nu e constituţională. Cazul are şi nişte detalii ce ţin de chichiţe procedurale şi pot accepta argumentul că legea iniţială ar fi trebuit schimbată tot prin lege, dată de Parlament. Dar, în fapt, dacă profesorii vor declanşa şi ei un val de procese cum au făcut magistraţii, vom ajunge în situaţia în care Guvernul ar trebui să plătească mult peste un miliard de euro pentru această poveste. Este salarizarea bugetarilor o decizie politică sau ţine de dreptul constituţional? E evident răspunsul meu.   Activismul judiciar cu efecte asupra banilor publici este periculos pentru că va duce în practică la noi nedreptăţi sociale. Banii de la buget sînt o resursă limitată. Avem o sumă de y miliarde de euro care constituie bugetul României. Modul cum sînt ei distribuţi ar trebui să fie decizia Guvernului (iniţiativă) şi a Parlamentului (aprobare). Dar asistăm acum la practica prin care instanţele de judecători şi Curtea Constituţională zic că 0,z% din y trebuie daţi pentru sporurile magistraţilor, că 0,t% trebuie daţi pentru plata suplimentară a profesorilor, că 0,h% trebuie daţi pentru pensiile speciale ale magistraţilor. Fiecare asemenea procent se scade din suma globală y. Astfel, rămîn mai puţini bani pentru a fi distribuiţi potrivit deciziei politice luate de cei aleşi pentru asta.


Magistraţii se comportă ca şi cum banii bugetari ar fi un bun public nelimitativ. Dreptul la libertate, de pildă, are la bază un bun public nelimitativ: fiecare individ se poate bucura de un anumit grad de libertate constantă, indiferent cîţi avem acces la această libertate. Dacă sîntem mai mulţi care ne bucurăm de libertatea de expresie nu înseamnă că libertatea fiecăruia scade. Cu banii nu este la fel: banii pe care îi cîştigă un magistrat pentru pensia specială sînt scăzuţi din banii celorlalţi. Extinzînd nepermis sfera drepturile fundamentale, activismul judiciar încalcă în fapt drepturilor celorlalţi cetăţeni de a decide asupra banilor publici. Ca să nu mai vorbim că apare şi factorul iresponsabilitate gregară: piară ţara, fie criză, noi decidem că Guvernul trebuie să plătească!

În plus, dacă acceptăm ideea sinistră că Dumnezeu (sau contractul social) ne-a dat atît dreptul fundamental la viaţă cît şi dreptul fundamental la, să zicem, pensie specială, bagatelizăm în mod periculos chiar ideea de drept fundamental. Iar dacă judecătorii decid ce bani primim de la stat, putem să nu mai alegem guverne: şeful Guvernului va purta titlul de prim-executor judecătoresc al ţării.