Anticorporatism şi umanitate
Perioada de criză, era de aşteptat, a pus stavilă expansiunii societăţii de consum; dar a şi schimbat modurile în care aceasta se reflectă în produsele ei. De pildă, în filme. Nu că pînă acum nu ar fi fost destule producţii cinematografice care să critice societatea de consum şi efectele acesteia asupra individului (Falling Down, 1993, în regia lui Joel Schumacher, cu Michael Douglas, e doar un exemplu). Mai nou însă, au apărut filme care să ofere chiar un alt tip de soluţii extinderii societăţii de consum şi a sistemului corporatist. Nou venită în oraş (New in Town, în regia lui Jonas Elmer, cu Renee Zellweger), acum pe ecrane, este unul dintre acestea. Viziunea lui este diferită de clasicele anticorporatiste din anii ’90 (Firma, 1993, regia Sydney Pollack, cu Tom Cruise şi Dosarul Pelican, 1993, regia Alan J. Pakula, cu Julia Roberts, ambele după John Grisham): nu este vorba de o luptă cu sistemul, care este învins prin dezvăluirea corupţiei sale. Ci, mai curînd, de o adaptare a marelui sistem corporatist la lumea micilor întreprinderi de provincie, bazate strict pe resursele locale. Personajul interpretat de Renee Zellweger (în linia ei deja consacrată, uşor şarjată şi alintată, dar, în general, fermecătoare, în ciuda exagerărilor), Lucy Hill, este, cel puţin iniţial, o anti-Erin Brockovitch (ecologista anticorporatistă din filmul lui Steven Soderbergh, din 2000, cu Julia Roberts) sau Norma Rae (sindicalista militantă jucată de Sally Field în filmul cu acelaşi nume, regizat de Martin Ritt în 1979). Ea întrupează o directoare corporatistă de la oraş (şi nu orice oraş, ci însoritul şi estivalul Miami, simbol, la prima mînă, al civilizaţiei şi entertainment-ului) venită într-un orăşel de provincie friguros şi aparent fără perspective... să modernizeze fabrica locală. O fabrică de produse alimentare, nu cu mulţi angajaţi, într-un loc în care toţi se cunosc şi se întrajutorează: imaginea tipică a tîrgului aparent plicticos, fără perspectivă, şi nici cine ştie ce condiţii, dar, de fapt, depozitar al valorilor reale, şi plin de... umanitate. Personajul interpretat de Renee Zellweger suferă transformarea aparent inversă Cenuşăresei: dintr-un fel de soră vitregă sau cuconiţă de la oraş, ea devine, în a doua parte a filmului, fata cea bună şi înţelegătoare. În sensul că înţelege că viitorul (!) nu este al marilor corporaţii lipsite de inimă care vor nu doar să reducă personalul, ci chiar să închidă fabrica, ci al micilor producători locali. Care pot apărea cu o soluţie genială, personală (reţeta unei gospodine autohtone care, din întîmplare, este şi secretara Lucy-ei Hill), sănătoasă şi ecologistă (e vorba de o reţetă de tapioca, cu conţinut scăzut de glucide şi proteine). Şi, mai mult de atît, se îndrăgosteşte de şeful local de sindicat, un tată singur (ura! în sfîrşit am întîlnit şi aşa ceva, rar în filme, de la Tom Hanks în Nopţi albe în Seattle încoace...). Toate bune şi frumoase pînă aici, veţi spune, cu o singură excepţie: filmul nu e, nici pe departe, o capodoperă. E simpatic, dar facil şi siropos. Mai mult de atît, îmi aminteşte, pe lîngă toate Norma Rae-urile şi Erin Brockovitch-urile (personaje în galeria cărora, pînă la urmă, şi eroina lui Renee Zellweger se dovedeşte că se integrează), de filmele socialiste româneşti ce mi-au plictisit copilăria: tînăra absolventă, profesoară sau ingineră, ce ajunge la ţară şi se căsătoreşte cu agronomul local sau cu inginerul de pe şantier (ori viceversa...). Ceea ce rămîne e doar oarecum noua viziune anticorporatistă şi unghiul diferit prin care societatea de consum poate fi privită. Precum şi cîteva scene pitoreşti, cu personaje locale, gospodine care lipesc poze în albume migălos decorate şi brodate, şi care nu ratează nici o sărbătoare...
