Animaţie (scurtă şi) britanică
O mamă şi un tată stau la masă împreună cu fetiţa lor. Mama şi tata sînt lungi, slabi şi cenuşii, la propriu. Fetiţa poartă o pălărie clasică şi atunci cînd de sub aceasta îi iese o şuviţă, şi-o îndeasă repede la loc, cu un gest vinovat. În timp ce părinţii se agită cu ritualul opresiv-convenţional al mesei obligatorii, pe fundal se agită… trei elefanţi. Nu, nu e o scenă de pe Magheru, ci din scurtmetrajul britanic de animaţie Elephants, 2008, în regia lui Sally Pearce, prezentat în afara concursului la Anim’est-ul de anul acesta (2-11 octombrie). Festivalul mi-a deschis gustul unei altfel de animaţii: nicidecum adresată doar copiilor, departe fie de cea idilică, Disney, fie de cea şugubăţ-inovativă gen Ice Age sau Shrek. Uneori fascinantă, alteori prea ciudată pentru spectatorul mediu obişnuit cu Tom şi Jerry de duminica după-amiaza. În orice caz, o iniţiativă benefică şi de anvergură, care a dezvăluit neiniţiaţilor (şi le-a confirmat iniţiaţilor…) că animaţia nu e o joacă, ci un gen de sine stătător, foarte variat şi în expansiune. Filmul cu elefanţii continuă: mama şi tata o trimit pe fetiţă în cameră fără să mănînce, crezînd că ea e de vină pentru zgomotele care se aud şi dezastrele casnice ce plutesc la orizont. Atmosfera dezumanizantă, robotică din familie aminteşte de cea din Billy Mincinosul (Billy Liar, 1963, în regia lui Tom Schlesinger) şi de cea din Mon oncle (1958, Jacques Tati), sau chiar de familia Adams. Lipsa de comunicare între generaţii e evidentă. Precum şi tendinţa de oprimare a copiilor în bună tradiţie dickensiană. Evoluţia acestei mici antiutopii e însă simpatică, situaţia rezolvîndu-se spumos, pe linia unei logici a absurdului: cei doi părinţi horror cheamă un soi de… deratizare. Cei de la "stîrpirea animalelor dăunătoare" ştiu că elefanţii pot fi identificaţi ca atare şi prinşi prin apetenţa lor pentru… gogoşi. Cînd intră în casă, primii peste care nimeresc sînt chiar părinţii în cauză: aceştia, cînd li se oferă gogoşile-capcană, se reped la ele cu poftă. Ca atare, sînt catalogaţi drept elefanţi şi închişi la grădina zoologică. Vizitatorii vin şi le oferă gogoşi, în timp ce fetiţa lives happily ever after cu elefanţii în domiciliul fost familial, care, acum, din cenuşiu, începe să se coloreze. Un alt filmuleţ din seria celor britanice de animaţie, hors concours, Keith Reynolds Can’t Make It Tonight e o satiră, pe aceeaşi linie absurdă, a culturii organizaţionale, a mediului corporate şi a relaţiilor interumane ale angajaţilor. Keith Reynolds e un "amploaiat" dacă nu model, măcar standard al unei asemenea corporaţii. El nu-şi doreşte decît să fie promovat şi să-l iubească una dintre colegele de serviciu. Grafic vorbind, el nu este decît un omuleţ fără faţă, un contur colorat şi alungit, gen Pantera roz, vădit unidimensional şi asemenea tuturor celorlalţi angajaţi ai multinaţionalei lui, înfăţişate ca o clădire cu multe scări şi sertare (straturi peste straturi). Femeile sînt aceleaşi siluete colorate precum bărbaţii, doar că... au şolduri şi coc. Într-un moment de orbire, pentru ultraplatul Keith Reynolds, precum pentru Meursault din Străinul lui Camus, totul se schimbă: eroul îşi omoară un coleg care îi făcea curte aceleiaşi Sarah, de care şi Keith era interesat. Dintr-un accident în altul, Keith Reynolds devine ciminal în serie… Totul povestit într-un stil… matter of fact, cu mult vehiculatul calm şi umor negru britanic… Prezent şi într-un alt scurtmetraj, de altfel, intitulat This Way Up (Smith&Foulkes, 2008). În acesta, cei doi ciocli, care se chinuie să ducă, profesionist, un coşciug la groapă, în stilul în care Stan şi Bran se străduiau cu celebrul lor pian (The Music Box, 1932) sînt, în ciuda feţelor lor creepy, simpatici. Şi umani. Restabilind, cumva, ideea de morală în animaţie; sau, măcar, de speranţă în aceasta.
