Animale-surogat
Cînd eram mică, pe vremea lui Ceauşescu, am fost norocoasă să am o naşă în Germania, a cărei mamă, Oca, nu numai că fusese un soi de dădacă ideală, dar îmi şi trimitea de acolo minunăţii ce depăşeau imaginaţia mea de copil socialist. Aşa se face că, la cea de-a şasea aniversare, pare-mi-se, am primit-o, într-o mărime dacă nu naturală, măcar considerabilă, pe... însăşi Pippi Şoseţica (de care, evident, atunci habar nu aveam...). Era o păpuşă cum nu mai văzusem: flexibilă, cu mîini şi picioare mişcătoare (ceea ce i-a pus pe gînduri şi pe cei de la vamă, care au scotocit-o pînă în măruntaie...). Apoi, pe la vreo 10 ani, a sosit minunea-minunilor, pe care o mai zărisem doar în pozele catalogului Neckermann: Păpuşa vorbitoare. E drept că în germană, limbă în care putea performa vreo patru cîntece şi tot atîtea replici. Dar, pe lîngă toate acestea, frumuşica (aşa mi se părea mie pe atunci...) chiar mergea, de-adevăratelea: o luam cu mine, ca pe un căţel adevărat, prin Parcul Tineretului... Anul acesta, plimbîndu-mă, fără scop, printr-un Carrefour, aud... un lătrat. Cînd mă apropii, intrigată, văd un cîine din blană, bej, destul de mare..., dar... artificial. O imitaţie de căţel în mărime naturală, care ştie să facă mult mai multe lucruri decît simplul lătrat. Aflu că este un "Fur Real Friend", şi anume Biscuit My Lovin Pup. Acesta ascultă trei comenzi: Culcat!, Stai!, Vorbeşte!; dacă îi ceri să-ţi dea laba, se grăbeşte s-o facă; în cazul în care îl întrebi dacă vrea ceva de mîncare, dă sau scutură din cap, după cum i se năzare; dacă îi dai osul (inclus în pachetul general), va face sluj pentru el, îl va adulmeca şi abia apoi morfoli; pe lîngă toate astea, imitaţia de cel mai bun prieten al omului îşi mişcă ochii, urechile, şi dă din coadă... Poate fi adoptat, online, pe... viaţă şi costă în jur de 8 milioane. Cîinele nu e singur. Ci însoţit de Sâmores Poney, cu vreo 7 milioane mai scump decît el, dar şi mai receptiv la afectivităţi: dacă vorbeşti cu el sau îl atingi, mişcă din cap; dacă-i dai de mîncare morcovul din dotare, îţi va mirosi mîna şi va lua obiectul portocaliu; dacă ai vîrsta şi dimensiunile necesare, şi-ţi dă prin cap să-l călăreşti, nu se va deplasa prin cameră, dar va scoate o serie de sunete ca şi cum... Poneiul se adresează fetiţelor. Pentru băieţii curajoşi şi dornici de challenge-uri mai serioase, există Dinozaurul meu Triceratopus, de vreo 10 milioane. Trecînd pe lîngă el, am văzut cum face cu ochiul şi emite nişte sunete ciudate. Uitîndu-mă prin cataloage de jucării de pe net, am descoperit că nu e singurul. Tovarăşii lui sînt prezentaţi fie înduioşător: "Pleo este un pui de dinozaur-robot care se poate deplasa, îşi poate exprima sentimentele, şi chiar îşi poate găsi singur hrana. Pleo e foarte sensibil la reacţiile celor din jur, simte prezenţa oamenilor, îşi mişcă coada, corpul şi îi place să fie mîngîiat, scoţînd nişte sunete ce seamănă cu nişte mormăieli"; fie didactico-ludic: "Kota- Dinozaurul interactiv de la Playskool astîmpără curiozitatea copilului despre animalele preistorice. Este extrem de atent realizat, sunetele şi mişcările fiind foarte aproape de cele reale. Un mîner ascuns îl ajută pe copil să se ţină în timp ce stă călare pe el. Poţi vorbi cu Kota, iar acesta va rage cu mişcări expresive din coadă, cap, ochi şi gură. Îl poţi gîdila pe Kota pe burtică sau sub bărbie şi acesta va începe să rîdă. Cînd simţi că lui Kota îi este foame îl poţi hrăni cu frunze (incluse) şi va scoate sunete specifice". Lumea jucăriilor devine din ce în ce mai minuţios performantă, înlocuind-o, drăgălaş, dar înfricoşător, pe cea reală. Sigur că intenţia pedagogică, de a-i pregăti astfel pe copii pentru contactul cu animalele reale, de a-i învăţa să-şi asume responsabilităţi, este lăudabilă. Dar pînă să ajungă acolo, se pot pierde într-o junglă kitsch-dulce, cu fructe, plante şi animale artificiale, imitaţie de imitaţie...
