Alţi Fram, altă feerie

Castelul de cleştar, spectacolul ce se joacă în momentul de faţă la Circul Globus, poate intra cu uşurinţă în categoria "feerie pe gheaţă": se desfăşoară pe gheaţă, are costume strălucitoare, muzică şi artişti ai Circului Mare din Moscova. Doar că acesta, chiar spre propria mea surprindere, nu a avut nici pe departe efectul soporific al show-urilor de la televizor-de altădat' - e drept că şi desfăşurarea pe scenă, cu implicare directă, a contat. Pur şi simplu, mi-a plăcut: l-am considerat un spectacol unitar şi modern, făcut cu gust, în care costumele şi muzica joacă un rol important. Doza de senzaţional cu care ne-am obişnuit, în tradiţia clasică a circului, există şi în acest spectacol, dar cumva în plan secund: nu că nu ar fi momente în care publicul stă cu sufletul la gură, dar parcă accentul nu se pune pe ele, ci pe estetica numerelor. Care nu mai sînt disparate, aşa cum ne-am obişnuit, ci legate între ele nu doar prin scenariul comun, contribuţia părţii româneşti, ci prin însuşi modul în care este conceput spectacolul: artiştii moscoviţi exploatează la maximum micul spaţiu îngheţat pe care se desfăşoară reprezentaţia, brodînd pe seama lui asociaţii vizuale şi kinetice. Mai întîi, patinatorii se îmbracă în culorile gheţii, nuanţe de argintiu; prea evidenta asociere este depăşită prin accentele hard şi punk ale costumelor, bărbaţii avînd un soi de peruci ţepoase, tot argintii, şi ceva asemănător coarnelor, de-a lungul pantalonilor; treptat, argintiului i se adaugă spirale sclipitoare, mov sau verzi, care creează diverse efecte în lumina ca de discotecă. Ideea de cerc, de vîrtej îşi are, şi ea, subcategoriile ei: de la roata pe care este adusă chiar prima acrobată, trecînd prin cercurile pe care o alta le balansează în jurul propriului trup (ajungîndu-se chiar la unul de foc), butoaiele, pline cu lichid, şi ele oarecum rotunde, în care un soi de sălbatici bat de zor, pînă la roţile de la bicicletele acrobatice şi cele, mai spectaculoase şi uriaşe, pe care le mişcă, din interior, alţi acrobaţi. Chiar trupurile acrobaţilor, la unmoment dat, par să devină piese într-un mecanism bine uns, care se învîrte oriunde, pe sol sau la înălţime, singur sau în perechi. Şi costumele conţin franjuri, panglici, mantii sau alte accesorii capabile să păstreze senzaţia de imponderabilitate. Cel mai mult mi-a plăcut cînd, după un număr în care un cuplu de patinatori erau legaţi prin panglici colorate, a urmat un altul în care panglicile se transformă într-un uriaş cearşaf alb, "protagonistul" numărului următor. Chiar şi urşii polari, atracţia spectacolului, intră în scenă pe patine. Yulia Denisenko, dresoarea, este fiica celor care l-au antrenat pe Fram, ursul polar (care era, de fapt, o ursoaică). Numerele comice ale spectacolului sînt şi ele novatoare: au ceva din filonul celor din copilăria noastră, dar există totuşi multe breşe în tradiţie: în primul rînd, clownii sînt, de fapt, clowniţe, tinere şi prezentabile. Apoi, deşi numerele au o parte fizică (una dintre ele aşezîndu-se, la un moment dat, la propriu, într-un lighean plin cu apă, şi altele stropindu-se, şi pe ele, şi spectatorii, efectiv, cu apă din nişte găleţi), totuşi sînt mai rafinate decît pe vremuri: costumele, la început numai din combinaţii de alb şi negru, sînt mai discrete, la fel şi sunetele pe care le emit, iar poantele mai puţin grosiere. Noul tip de spectacol de circ, despre care dna Brînduşa Novac spune că este un trend în întreaga lume, se apropie mai mult de ceea ce noi cunoşteam, altădată, drept show de varietăţi. Nu resping nici vechiul tip de circ, mai aproape de bîlci şi cu accentul pe senzaţional, vizibil încă la trupele ambulante de la mare sau de prin cartiere. Cred însă că tendinţa universală de evoluţie e binevenită într-o lume care se vrea mai tolerantă şi care pune mai mare preţ pe viaţa umană.