Alte dezastre
Seria mini(maxi)dezastrelor despre care începusem să povestesc săptămîna trecută a continuat. Copilul a fost lăsat în tabără, eu m-am întors. Ajunsă acasă, aflu detalii despre spargerea anterior menţionată, de la faţa locului, pentru că persoanei în cauză îi era urît singură şi avea nevoie de companie: hoţii, printre altele, furaseră două telefoane mobile şi vorbiseră de pe ele de 300 de dolari. Noroc cu Orange, căruia i se păruse dubios ca, după ce de pe un telefon nu se vorbeşte aproape deloc, să existe convorbiri atît de asidue. Aşa că serviciul lor de fraudă sunase la numărul de telefon în cauză, ceruse cu proprietara, şi hoţii le spuseseră că nu-i acasă, să revină. Sunaseră din nou, şi acelaşi lucru. Cînd, mai tîrziu, venise Poliţia la păgubaşă, reprezentanţii acesteia o puseseră să-i sune ea însăşi pe hoţi. Aceasta, enervată, i-a spus celui care i-a răspuns: "Băi, hoţule, nenorocitule, tu eşti ăla care mi-a furat mobilul! Dă-mi-l imediat înapoi!". Poliţia a fost oripilată de lipsa de stratagemă a proprietarei. Orange a oprit abonamentul. Hoţii, cu logoreea lor cu tot, se află pe facturile detaliate. Doar că Poliţia a spus că durează pînă să le obţină ei, aşa că, dacă păgubita posesoare are ceva pile, să se descurce singură. Aceiaşi hoţi/hoaţe au furat şi parfumuri. Am auzit poveşti şi mai fantastice, în care alţi hoţi au folosit casa unei familii plecate în vacanţă, ca-n filmul cu Sandra Bullock şi Woody Harrelson. Dar acesta nu e decît un anumit tip de dezastru, major. În aceeaşi perioadă, practic în următoarea zi, mi s-au întîmplat şi altele, nu neapărat mai mici, dar care nu pot fi circumscrise în aceeaşi categorie a faptului divers de ora 5: copilul lăsat în tabără se îmbolnăveşte. Acest aparent minor dezastru corespunde coşmarurilor mele cele mai rele de cînd sînt mamă. Duplexul Bucureşti - Băile Herculane chiar era ca într-un coşmar: pe măsură ce vorbeam la telefon, febra creştea, ajungînd la fabulosul 39 cu 3. Învăţătoarea se speriase şi ea, şi insista să trecem la antibiotic (aşa m-am convins şi eu că românii fac exces de antibiotice, bune în orice situaţie, fără recomandare medicală neapărat). Doctorii copilului, pe de altă parte - fiecare dintre ei (în număr de trei) plecat undeva în vacanţă -, spuneau să nu-i dau antibiotic pînă nu trec 48 de ore. Cel mai tragicomic moment a fost cînd temperatura a ajuns la climaxul de 39, şi atunci copilul era singur la hotel, doar cu colegul de cameră, ceilalţi fiind plecaţi într-o excursie. Atunci mi-am dat seama de binefacerile telefonului şi m-am simţit ca unul din eroii filmelor de duzină care dă indicaţii prin staţie pentru restabilirea ordinii, după haosul provocat de vreo calamitate naturală (cutremur, inundaţie...): l-am reînvăţat pe copilul meu cum să facă împachetări (cei avizaţi cunosc) şi l-am trimis pe colegul lui să-i aducă un ceai de jos. Timp de vreo zi jumătate, lupta cu febra a continuat, cu victorii, dar şi cu înfrîngeri. Lipsa de constanţă a campaniei m-a făcut să renunţ la poziţia de comandant de stat major şi să-mi iau, pur şi simplu, copilul acasă. Ce urmează de acum încolo e, pur şi simplu, nesemnificativ, în raport cu cele de mai sus. Dar uneori ai impresia că tocmai aceste mici întîmplări negative îţi dau peste cap self-esteem-ul şi mai ales reconfortabila, deşi dictatoriala senzaţie că poţi controla lucrurile. În zilele fierbinţi cu duplexul Bucureşti-Herculane a trebuit să mă întîlnesc cu un prieten şi am încurcat ziua. Am vrut să mă întîlnesc cu o prietenă şi m-am trezit singură, la metroul de la Romană, duminică, în loc de luni. Mi-au tăiat telefonul pentru că am uitat să-l plătesc. Mi-au tăiat lumina pentru o jumătate de zi din acelaşi motiv, şi mi-au "restabilit-o" în aceeaşi zi, la ora 9 seara, fix înainte de totala cădere a întunericului. Am împrumutat, spre ruşinea mea, filmul Basic Instinct 2 şi, din greşeală, am dat înapoi, la firma de închirieri, în carcasa lui, jocul lui Luca de pe computer... Dar toate au un sfîrşit. Sper că şi dezastrele mele. Dacă se repetă, vor deveni banale.
